Modern Mother

| mothering & more |

Fiecare mamă se va redescoperi. Toate la timpul lor.

Redescoperirea de sine, după ce devii mamă, nu e ușoară. Cel puțin pentru mine nu a fost. Nu vreau să mă gândesc că dacă acum aș fi avut doi copii mi-ar fi stat gândul mai mult la echilibrul lor emoțional și la cum să balansez atenția mea decât la propriu-mi echilibru.

După 4 ani și jumătate sunt, ca atitudine față de mine, înspre unde eram înainte de a fi mamă, cu un pic mai multă înțelepciune și ceva mai puțin timp.

Am învățat, din suișurile și coborâșurile acestor patru ani, că e nevoie să ai răbdare cu tine și să îți dai timp.

Starea mea mentală de-a lungul timpului se oglindește perfect în evidența curselor alergate pe care o am în aplicația Runkeeper din telefon. Îmi păstrez cu sfințenie și oarecare mândrie toate alergările de dinainte de 2014, anul meu de referință, când eram la My personal best. Ca o paranteză, ceva mă face să cred că a fost unul dintre motivele principale pentru care am rămas însărcinată și am putut duce sarcina cu risc, în cele din urmă. Așadar, 2014, my personal best, distanță, viteză, kilograme, tonus. M-am reapucat de alergat la 3 luni după ce am născut. Prima alergare: 2 km, față de 21, cât alergasem însărcinată fiind, dar neștiind asta. Apoi am tot alergat când și când, o lună, două, pauză, alte câteva luni, mai des, mai rar, eșuând lamentabil în a face mișcare constant.

Înainte de a naște, alergam, făceam fitness (greutăți) și bouldering (cățărat). Îmi făcusem, pe tabla magnetică din biroul soțului, un calendar cu alternarea activităților dintr-o săptămână, astfel încât să am un echilibru, având tendința de a ignora perioadele necesare de odihnă. Ulterior, tabla noastră din birou a devenit loc de mâzgăleli nedeslușite cu markere de copii în biroul transformat în cameră și tabelul meu cu activități șters pentru totdeauna – un motiv în plus de nostalgie și de depresie. Nu voi mai fi acolo niciodată, gândeam, obsesia mea pentru sport susținut se depărta până la diluare, mai ales că vedeam zi de zi 10 kg încăpățânate, lipite de mine.

Fast forward, 4 ani și jumătate mai târziu. Alerg, fac fitness (greutăți) și tocmai încerc să strecor cățăratul în programul meu săptămânal. Am nevoie de un program și mi-l voi pune, ghici ce, într-un tabel, pentru că funcționez bine vizual și pentru că, mai mult ca oricând, am nevoie de disciplină. Am încă acele 10 kg care mă disperă, dar mă focusez acum mai puțin pe cântar și mai mult pe  switch între grăsime și masă musculară. Am aceeași diastasis după sarcină, care m-a terminat psihic, dar sunt hotărâtă să demonstrez că nu am nevoie de un program special pentru asta, gândit din perspectiva marketingului (mai și costă), ci de exerciții făcute corect. Încerc să dorm mai mult, să mănânc mai corect – aici am încă restanțe.

Fac asta de aproape 2 luni și îmi place să cred că nu o să renunț. Pentru că am intrat deja în obsessive mindset. Am redevenit obsedată de frumusețea corpului lucrat. Simplul fapt că am loc în cutiuțele minții mele pentru asta e o maaaare schimbare.

Știu sigur că acum e timpul meu. Mi-a luat 4 ani și jumătate chinuiți cu dezamăgiri să înțeleg asta. Nu aș fi fost capabilă, la 3 luni de la naștere, să mă preocup de sport. Deși atunci credeam că sunt și că trebuie să fiu. Alăptam, căutam bonă pentru că mă întorceam la serviciu. În plus, nu am avut și nu avem niciun alt ajutor, stăm doar eu și soțul meu cu fetița, și când spun “stăm” înseamnă că suntem în foarte multe activități împreună cu ea, inclusiv privitul la desene animate. Nu am ignorat anxietatea ei de separare, astfel că nici nu îmi închipuiam că reușesc să ajung vreodată la 21 de km și să lipsesc atât de mult de acasă pentru a alerga. La 3 luni ale bebelușului, alăptat la cerere, cred că și tatăl are anxietate de separare.

Până acum nu a fost timpul meu. Nu am avut starea psihică să îmi fac un program consecvent de sport. Acum îmi este clar. Atunci am luat-o ca pe un eșec, pentru că am tendința să fiu foarte exigentă cu mine însămi. Aveam multe întrebări dureroase: Cum să rămân blocată în a alerga 7 km? Când o să mai alerg cu viteza de altă dată? Cum să accept că fac progrese mai greu? Toate problemele astea erau noi pretexte să mă afund într-o stare de dezamăgire totală.

La asta se adaugă și mamele eroine care sar din patul de spital direct în sala de sport, arătând ca în ziua în care au rămas însărcinate. În ciuda faptului că știam că e un bullshit.

Ce gândesc acum și aș vrea să știe orice mamă care este unde am fost eu: 

Unor mame le poate lua o zi. Altora – 4 ani. Pentru altele poate e nevoie de 6 sau de 2. Fiecare mamă simte cel mai bine care e relația cu copilul său și când poate să se desprindă. 

La noi ruperea a venit natural, acum, și dacă ar fi să mă uit la ce zic studiile din cartea parentingului, e exact perioada normală pentru copiii cu atașament sănătos. Înainte mi se rupea sufletul când plângea că nu voia să plec din casă – la alergat, oriunde. Acum îmi zice “pa!” relaxată. Știe și știu că îi va fi dor și va întreba când vin, dar mă liniștește gândul că are resurse în interior să se redreseze.

Încercările nereușite nu sunt întotdeauna eșecuri. Pot fi pași mici înainte. 

Da, mi-a luat o lună să ajung de la 2 la 7 km după ce am născut, în condițiile în care înainte mi-au trebuit două luni să ajung de la 5 la 21. Dar faptul că am am mai făcut mici chestii mă ajută acum, în perioada de restart, să fac din nou progrese rapide. În două luni am progresat de la 3 flotări la 30 și am încredere că voi fi în curând poate mai departe decât în 2014. Acum, conștientă de diastasis, le fac chiar mai corect decât înainte. Să alerg 21 de km îmi pare din nou o țintă rezonabilă.

Dacă nu făceam nimic în cei 4 ani poate că acum nu eram atât de fericită să văd ce repede își amintește corpul ce are de făcut.

Nu am procedat la fel cu mâncatul și dormitul, programul dezordonat de mese și somn se vede pe cântar. Sunt sigură că mai bine încercam varianta eșecului repetat față de lipsa de acțiune care m-a caracterizat. Orice efort mic e un succes, nu un frate eșec al efortului mare, consecvent. Mi-a luat ceva să înțeleg asta, am muncit mereu să nu greșesc.

Când îți este bine psihic, bine cu tine, lucrurile se leagă

Am auzit asta de un milion de ori, sub diverse forme. E adevărat. Bine în cuplu, bine cu copilul, bine la serviciu.

Toate sunt în legătură și am senzația că e suficient să miști una dintre rotițe și angrenajul pornește. Când mi-a fost bine la job am venit fericită acasă, la soțul și copilul meu. Când am început să fac ceva concret pentru sufletul meu, fie că e vorba de scris, de citit despre ce mă pasionează sau de sport, mi-am dat mai multă valoare și m-am dus mai fericită la job. Când m-am dus cu o atudine non-combat în cuplu, am primit aceeași atitudine pozitivă și parcă am avut mai multă răbdare, atenție și blândețe cu fetița noastră.

Cumva mi-am găsit drumul. Mai deviez, mai am momente în care mă simt fără energie și parcă fac un pas în spate. Nu mă arunc în pat, cu o pungă de chipsuri în brațe. (Uneori mai alerg la frigider și iau o bucățică de ciocolată). Aștept ziua de sâmbătă, când îmi pun muzică în căști, trag aer adânc în plămâni și alerg, și alerg, mult, mult.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.