Modern Mother

| reshape, redesign, repurpose yourself |

O zi din viața mea de mamă

Corect ar fi să vorbesc despre o zi de weekend din viața mea de mamă, pentru că în timpul săptămânii sunt mai degrabă corporatistă decât mamă.

Sunt într-atât de corporatistă încât regula cu care am plecat în minte când m-am întors la birou (da, la doar 4 luni jumătate), să răspund instant la telefoanele pe care le primesc de acasă, a fost încălcată în repetate rânduri, din motive de uitat telefonul pe birou, uitat telefonul pe silent, neuitat la telefon pentru că, uneori, de vreo câteva ori pe zi, sunt în meeting. Poate dacă îmi făceam o procedură pentru răspunsul la telefon mă conformam corespunzător. Și nu, nu sunt o mamă iresponsabilă, chiar vreau să știu când temperatura copilului meu a urcat cu un grad și la ce oră, minut și secundă a făcut caca ultima dată.

Dimineața.

Așadar, mă trezesc sâmbăta dimineața fericită că e weekend, pentru că mereu uit că și ce dacă e weekend, oricum până luni dimineața voi fi atât de epuizată încât mă voi târî spre birou cu energia la jumătate față de cum am intrat în weekend.

Am noroc să dorm mai mult, chiar până pe la 9. Mai ales dacă m-am culcat la 5, ora 9 mi se pare rezonabilă. Ziua începe cu o voce de copil care spune tic, adică lăptic. Nu prea apuc să vegetez cât se golește biberonul, pe care îl pregătesc un-doi, cu lapte praf și apă din termos, pentru că la 2 ani fata mea e versată, cred că își fixează recorduri personale de viteză la golit biberonul. Dar… Pentru că s-a inventat Disney Jr, cu așa seriale palpitante, mai am cam 30-45 de minute de leneveală. Ce fericită sunt când Amaya devine bufniță, acțiunea e în toi, bravo eroi în pijamale, my best friends!

Și cum stau așa, adormită într-o poziție vigilentă, pe un colț de pernă, să nu par o mamă iresponabilă, aud: Mama, hai! și o mânuță mică trage de mine. Mi-e clar, ziua a început oficial, să înceapă distracția! Unii comandă, alții execută. Și nu știu cum se face că eu cad 100% din timp în categoria celor supuși. Mama, pune-ți papucii! Mama, adu-l pe Bubu! Mama, hai în căsuță! Am parte de două mari concesii. Una e că pot să mă duc la baie sin-gu-ră. E adevărat că sună așa, ca o mare realizare pentru o mamă, dar e o fericire iluzorie. Stau cu urechile ciulite și dacă aud un zgomot mic și vag din cameră, trec eu la răsturnat recorduri personale, să nu îmi stea inima în loc auzind-o căzând de nu știu pe unde. A doua concesie: stă cu mine la bucătărie cât fac cafeaua. După care o beau pe terasă, nu, nu lăfăindu-mă într-un balansoar, citind o carte, ci cu înghițituri luate pe fugă în timp ce mă înghesui pe un scăunel de Ikea, plantat într-o căsuță în miniatură.

După cafea reușesc să mai văd și eu lumina zilei și e timpul să mergem în parc. Aleg să mergem într-un parc mai mare, cu mult curaj. Asta înseamnă că drumul până acolo e lung și mare parte vom merge îmbrățișate, eu gâfâind, ea cocoțată pe mine, relaxată și cu chef de vorbă. Mama, nu – nu!, daca o țin prea jos, dacă încerc să o țin cu picioarele depărtate, pe lângă mine, dacă mă uit pe hartă în telefon și nu o țin bine cu două mâini, confortul în brațe trebuie să fie de 5 stele.

Parcul este marea mea eliberare. Mi-am dat seama că aș putea bea o cafea liniștită cât sare la tambulină, pentru că a crescut și a început să sară la propriu și numărul de ture consecutive s-a mărit. Chiar, ia să încerc să iau în considerație varianta asta care îmi va permite să beau o cafea zece minute legate! Apoi leagăne, tobogane, nisip, totul decurge lin. Mai sunt, inevitabil, câteva momente cu lacrimi, ba o lovitură, ba un accident cu vreun alt copil, dar ne-am obișnuit amândouă cu ele, le gestionăm ușor. – A trecut? – Da! Înapoi la joacă. În timpul ăsta mai ronțăie ceva, un fruct, un biscuite, o înghețată, bea un fresh, suntem o echipă perfectă. E frumos, teoretic nu fac mai nimic, alerg de colo-colo după ea și îmi fac datoria de mamă strigându-i unde să nu se ducă și să fie atentă, ce nu e voie să facă (păi nu ?!, așa e la doi ani). La întoarcerea acasă sunt deja cam frântă. O car în brațe cu încetinitorul, l-aș suna pe soțul meu să vină să ne ia, dar ar fi de ajutor doar dacă ar fi în stare să ne ducă pe amândouă în brațe, pentru că ea nu vrea decât la mama și numai la mama, punct.

După-amiaza.

Urmează masa de prânz, unde lucrurile merg impredictibil, ori mănâncă bine de mă minunez, neapărat în gând, dacă vreau ca miracolul să continue, ori ascultă cu dezinteres toată înșiruirea de produse din frigider și îmi e clar că e cazul să trec la următorul punct de pe listă: nani.

Daaa, la fix, deja m-am moleșit și îmi e somn. Îmi zic. Nu nani, zice ea. Eu mă simt ca într-o misiune, în care am de adormit copil cu mâncărici în tot corpul, contra cronometru. În sufletul meu, sunt înarmată cu muniție de răbdare cam pentru o oră, îmi zic că e un timp rezonabil. Ea e pregătită de frichinit vreo 3 ore. Am un arsenal de tehnici: voce amuzantă, voce fermă, jucat un pic și apoi gata, la somn, mă prefac că dorm, mă prefac și chiar adorm, mângâiat – pe picioare, pe mâini, în păr, pe sprâncene, îndemnuri: închide ochii, ia-ți o poziție de somn, nu mai sta în cap, vino înapoi în pat, lasă păpușa deoparte, lasă perna, ok, dormi în mijlocul patului, dar nu te mai foi și multe altele, în funcție de ce activități mai interesante decât somnul apar. Și șansele ca și o scamă să devină palpitantă sunt chiar mari.

Extenuată, epuizată și terminată, doar așa se liniștește și, fix într-o secundă după ce închide ochii, adoarme. De acum pot să mă duc să bat șnițele, să pun mașina de spălat, să dau cu aspiratorul și să dau găuri în pereți, toate deodată, că nu se va mișca din loc. O oră sigur doarme neîntoarsă. Și chiar aș avea de făcut toate astea, dacă aș avea și chef. Am două ore de libertate, pe care încep să le consum cu ce altceva decât Facebook. 10 minute, atât, și mă duc să spăl vasele. Gata, la și jumătate mă duc. Hai că dacă îmi rămâne o oră de curățenie, tot e ok. Până la urmă pot să pierd și eu timpul aiurea, să mă relaxez. Când în sfârșit îmi dau seama că am exagerat, mă mobilizez să ajustez chestiile esențiale și prea bătătoare la ochi din bucătărie. Mda, iar nu am timp să spăl geamurile, oricum le-am spălat acum 2 săptămâni și arată decent. Și data viitoare o să spăl cuptorul, dacă mă apuc acum nu termin până se trezește zmeul meu mic. Când numai bine ce am prins elan, văd pe camera de supraveghere două piciorușe prin aer, semn că activitatea de curățenie s-a terminat.

Seara.

Ciufulită, mergând clătinat, ca și cum a băut continuu în astea două ore, ia casa la inspectat și își descoperă jucăriile cu un nesaț de parcă a fost plecată pe Lună. Până se dumirește, până se decide iar ce mănâncă, se face vreo 7 și dacă nu ieșim acum afară, nu mai ieșim, pentru că noaptea se lasă repede deja. De data asta e mai ușor, pentru că ieșim în parcul de lângă noi și plecăm în trei. Se ocupă soțul meu de luat șervețele, pampers de rezervă, cretă, minge, cana de apă, ceva de ronțăit, must have-uri adică. Plecăm, aranjați, curați, după cam o oră de pregătiri, timp în care soțul meu probabil fumează un pachet de țigări, de nerăbdare. Stăm pe afară și câte 3 ore, ne întoarcem prăfuiți, unii (ea și soțul) desculți, alții chiar urcă scările în patru labe, că e mai simplu (nu eu sau soțul), ciufuliți, nemâncați și, desigur, epuizați, dar cu chef de vorbă și râs.

După ce intrăm în casă începe negocierea spălatului pe mâini și pe picioare, pentru că nu are niciun chef, e normal, tocmai ce și-a descoperit jucăriile rămase înșirate pe hol, de parcă a fost din nou pe Lună. Și apoi urmează programul de seară. Spălatul se poate transforma ușor în duș și bălăceală, mai mâncăm ceva, mai urmărim niște cântecele sau Peppa pe laptop sau niște desene la Disney, mai alergăm prin casă, printre zbenguilei și râsete se face târziu, e imperios să ne băgăm la somn.

Biberonul cu lapte, unde e suzeta verde preferată, caută suzeta albastră, care a devenit brusc mai interesantă decât cea verde, perna aici, perna dincolo, și când în sfârșit ne-am instalat aud: poze. Asta înseamnă să ne uităm pe pozele cu ea din telefon. Ne mai amintim momentele interesante de peste zi, mai povestim. Pentru că e mare, o întreb ce i-a plăcut în timpul zilei. Inevitabil răspunde ori trambulină, ori tobogan. Gata, e timpul de culcare. Pentru cine??? Nu pentru ea. Trebuie să vină tata. Și e clar, somnul e din ce în ce mai departe, cu tata nu e rost de dormit. Ne pune să imităm ce face ea: cu mîinile sus, cu picioarele unul peste altul, dat din fund, dat dintr-un picior, ne mândrim și suferim, e creativă fata noastră. Și foarte mobilă, noi aiba ducem mâna la un picior, ea și-l ține în cap. Dacă tragem chiulul sau nu facem corect, ne strigă pe fiecare cu un ton impasibil, nu există scăpare. Decât atunci când am obosit de atâta gimnastică și ora chiar e exagerat de târzie. Nu știu când adorm eu și când adoarme ea, așa că, înainte chiar ca ea să îi pună punct, ziua mea de mamă s-a încheiat. Urmează să mă reîntâlnesc cu mine peste vreo 3 ore, când îmi sare somnul.

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.