Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Sunt atât de mult lipită de copilul meu

Una dintre regulile la care țin foarte mult este să îi dedic fetiței mele cât mai mult din timpul de după serviciu și din weekend. Mi-am stabilit prioritățile și acum, cât e mică, consider că nevoile ei sunt mai importante decât nevoile mele. Astfel că are întâietate în ce fac. Dorm cu ea și nu cu soțul meu. Vorbesc la telefon când ea doarme. Stau pe Facebook noaptea sau în taxi. Scriu pe blog în drum spre serviciu sau la 3 dimineața. Deretic prin casă în timpul somnului ei de prânz. Iar mâncare și cumpărături face soțul meu, tocmai ca eu să am timp pentru fetiță.

Da, uneori mă simt epuizată, am perioade în care aș vrea și eu să plec într-o cameră de hotel și să dorm, așa cum îmi mărturisea o colegă de-a mea, care este, desigur, mamă. Somnul este important pentru sănătatea mentală, așa că  încerc să dorm mai mult măcar timp de două zile (acasă, desigur:) ) și parcă sunt mai fresh. Printre toate aceste jonglerii pe care le fac cu programul meu, încerc să afectez cât mai puțin timpul prețios petrecut împreună cu fetița mea. Și, ca o paranteză, recunosc, în aceeași măsură în care mă sacrific pe mine, îmi sacrific relația.

Încerc să fiu 100% implicată în momentele cu copilul meu. Dacă totuşi se întâmplă să intervină ceva (am de trimis un mail pentru serviciu sau de dat un telefon), o anunţ înainte: o să vorbesc la telefon cu bunica, după care stau cu tine. În trecut mi se mai întâmpla să uit să o anunţ. Până într-o zi, în care, în timp ce vorbeam la telefon mi-a dat supărată peste mână. Am înţeles cât de mult o deranjează şi ce nedrept este ca eu să îmi țin conversaţiile gen small talk în timp ce sunt cu ea. Nici nouă nu ne place când ieşim cu prietenii şi ei îşi petrec timpul butonând pe telefon în loc să fie atenţi la ce le povestim. Pentru copiii cred că senzaţia este şi mai neplăcută, pentru că ei vin cu tot sufletul înspre momentul ăla, în care sunt cu mama, după o zi în care s-au adaptat la răutatea unor copii sau concurenţa de la locul de joacă, la cerinţele şi restricţiile bonei, la experienţe noi. Probabil că abia aşteaptă mediul cald şi sigur de lângă mamă, iar ea?… Dă scroll prin feedul de Facebook. Aşa că am hotărât: și mai mult respect pentru relaţia cu copilul meu.

Sunt cu ea tot timpul şi pentru că, la cei doi ani, este vorba încă despre siguranţa ei. Ori are vreo idee năstruşnică de a se căţăra pe undeva, ori trage de ceva, ori pune mâna fix pe o chestie care arde sau taie sau înţeapă, ori pur şi simplu dispare din raza vizuală. Apropos de asta, niciodată nu am reuşit să îmi explic rapiditatea cu care copiii se fac nevăzuţi într-o fracţiune de secundă, în care doar întorci capul.

Prefer să mă ştiu mereu lângă ea, dacă dă ture alergând şi nu o mai văd mă deplasez până îmi apare din nou în faţă, mi-e teamă că într-o frântură de timp vede ceva interesant şi ar putea să plece aiurea. Sunt umbra ei, dar nu mă implic. O las mult, și din ce în ce mai mult, pe cont propriu. Nu încerc să o protejez foarte mult şi, oricum, nici nu mă lasă, de când şi-a descoperit independenţa. Se caţără singură în tobogan, prin faţă, se chinuie cu icneli şi poticneli, dar nu se lasă. Sunt acolo, întind o mână dacă văd că devine problema serioasă, dar finuţ, să nu mişc nici aerul, pentru că dacă mă simte se supără crunt. Din fericire, când dă de foarte greu, de cele mai multe ori realizează că îi este peste puteri şi mă cheamă să o ajut. Prin casă, la fel, trebuie să fiu după ea tot timpul, pentru că mă aşteaptă să ne amuzăm împreună de lucrurile pe care le facem, dar şi pentru că cine ştie cum sare din pat sau pe unde mai are ideea să se urce. Dacă ar fi după ea, s-ar sui peste tot, uneori pur şi simplu încearcă să se caţere pe perete.

Deși sunt momente în care sufletele noastre sunt lipite, nu am o fetiță crescută într-un glob de sticlă. Se joacă cu copiii sau singură, a început să mai stea și singură în cameră (dar o monitorizăm pe camera video), își găsește preocupări și mă așteaptă liniștită atunci când fac ordine în camera ei, acceptă că trebuie să plec la serviciu sau că se întâmplă să am vreo treabă și plec de acasă. Desigur, o face așa cum poate ea acum, uneori cu lacrimi și suferință. Dar încerc să reduc cât pot momentele în care știu că ar vrea să fie cu mine și eu să fac altceva, care nu e urgent sau nu e important.

Relaţia noastră este un mix de posesivitate, de ultraresponsabilitate, de frici (uneori inutile) de mamă, dar şi de dependenţă a ei de mine, pentru că nimeni şi nimic nu e mai bun ca mama pentru copil. Mama să îmi dea laptele, mama să mă ţină în braţe, cu mama vreau să mă trezesc, mama să mă îmbrace, cu mama adorm. Cred că întreţinem amândouă aceasta relaţie şi tragem cât putem să fim una cu cealaltă.

De multe ori spun că poate aş putea să îmi fac timp să văd un film în timp ce ea stă şi se joacă, sau aş putea găti, iar ea să fie cuminte lângă mine, prinsă cu activităţile ei. Dar mă cere lângă ea, implicată activ, mă strigă să mă aşez pe jos să ne jucăm cu căsuţa, să aruncăm cu mingea, să mergem pe terasă. Să mă știe, pur și simplu, atentă la ea.

Pot să o refuz? Nu, pentru că din sufletul meu primeşte un mare “da, vine mama”. Un “da” încărcat de copilăria mea în care mi-a plăcut să o simt pe mama lângă mine, în care am savurat bucuria jocului, iar când eram singură cred că o înnebuneam pe mama cu “m-am plictisit”. Un “da” în care pun toată nerăbdarea mea de peste zi de a fi cu ea, de a o atinge, de a-i vedea zâmbetul. Un “da” conștient că în câțiva ani nu va mai avea nevoie de mine și voi avea timp să îmi văd de ale mele. Un “da” disperat că timpul trece și nu o să apuc să mă bucur de ea pe cât aș vrea.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.