Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Când ai ajuns la ”nu mai rezist, copilul nu mă ascultă”, oprește-te și ascultă tu

Prima dată am avut o strângere de inimă înainte de Sfântul Nicolae. Părinții discutau despre cum nu o să le mai dea cadourile copiilor pentru că nu ascultă. Cum ar merita o nuielușă și poate chiar vor și primi una. De parcă asta i-ar pune pe gânduri pe copii și i-ar mai cuminți. Nu este o situație contexuală. Ideea “copilul nu e cuminte, nu (mai) merită nimic” apare destul de frecvent în rândul părinților și devine stringentă în perioadele în care aceștia se simt la capătul puterilor, acumulând tot felul de frustrăti vizavi de comportamentul copilului. Părinții devin brusc extrem de autoritari – nu îi mai dau nimic, gata!  / dau milităria jos din pod!– și apelează la toate metodele care le vin în minte, de multe ori disperați de lipsa de efect a acestora: am interzis, m-am supărat, am țipat, nu știu ce să mai fac, nu mă mai înțeleg cu el!

De multe ori, descriind situația, părintele înșiruie o avalanșă de restricții și pedepse. “Nu mă mai înțeleg cu copilul meu” devine o luptă de putere, în care părintele se aruncă cu multă înverșunare și prea puțină înțelegere. Rezolvarea ar trebui să se facă pe cale amiabilă. Când intervine ”nu știu ce să mai fac să funcționeze”, problema nu este la copil, este la părinte, care a tot reacționat disproporționat, haotic și ineficient, lăsându-l pe copil debusolat, neînțeles, nervos și singur. De fapt, mai neascultător, cum spun părinții.

1/ Singurul limbaj la care copilul reacționează este cel al dragostei
Când copilul e nervos, să reacționăm cu dragoste. Când copilul e agitat, să îi transmitem din calmul nostru. Când impunem limite, să îi explicăm de ce nu trebuie să facă anumite lucruri. Când copilul e nemulțumit, să îl ascultăm, oricât de mici sau ușoare sau chiar amuzante ni se par luptele sale (de fapt nu sunt nici mici și nici ușoare și deloc amuzante). Când copilul nu mai ascultă, să stăm și mai mult lângă el, să intrăm în lumea lui, relaxat, prin joc. Să îi spunem cât de minunat este, cât suntem de fericiți să fim împreună, cât de mult îl iubim. Să creăm timp dedicat doar pentru relația noastră. Să încercăm să înțelegem de unde vin revolta și furia și să le vindecăm prin apropiere. Când noi cooperăm, el cooperează.

2/ Cu cât părintele e vizibil mai disperat să îndrepte lucrurile, cu atât copilul e mai determinat să nu îi facă pe plac părintelui
Problemele s-ar rezolva mai ușor dacă noi, părinții, ne-am mai relaxa un pic. Uneori facem caz din lucruri mărunte. Alteori cerem prea mult, uitând parcă ce vârstă are copilul nostru. Frecvent suntem prea dornici să mulăm copilul pe personalitatea noastră, cerându-i sa fie cum suntem noi sau cum am vrea să fi fost noi sau cum credem că i-ar fi mai bine, printr-un filtru al preconcepțiilor și prejudecăților noastre. Cu cât ne încrâncenăm să îl facem să acționeze cum ne dorim, cu atât el se va opune. Copiii simt când ne enervează ceva și asta e pedala pe care o apasă pentru a deține controlul. Cu cât ne irităm mai atare – și percep imediat stările noastre – le transmitem mesajul că puterea este la ei. Pe măsură ce devenim mai disperați, schimbând metode după metode pentru a rezolva lucurile, le dăm de înțeles copiilor că suntem depășiți. Depășiți de o situație pe care ei au provocat-o. Așa cum spune Janet Lansbury, copiii nu se simt bine când simt că au putere asupra părintelui. Ei au nevoie să coopereze și să aibă părinți lideri, fermi, care să acționeze cu înțelegere, cu dragoste.
Înainte de orice, aș scrie cu litere îngroșate: să nu uităm că avem în față un copil, iar copiii fac lucruri nebunești, nu sunt capabili să perceapă riscurile, nu își controlează emoțiile, iar oboseala, nervii, frustrarea, agitația se reflectă imediat în comportamentul lor. Când pedepsim, admonestăm, țipăm, îi încărcăm cu nervi, frustrare, agitație, îi determinăm să fie mai neascultători. Să discutăm cu blândețe și să intervenim cu afecțiune, să arătăm dragoste, ca să vindecăm.

3/ Micile victorii, câștigate prin forță, sunt victorii iluzorii, îl îndepărtează pe copil de părinte și erodează încrederea dintre cei doi
Pedepsele nu funcționează. O zic toți experții în psihologia copilului, o arată cercetările. Copiii se supun, dar nu din convingere, ci ca să le facă pe plac părinților, provizoriu. Pentru ca mai apoi să inventeze metode ca data viitoare să fie mai șmecheri și să nu fie prinși. Să fim sinceri, copiii sunt foarte creativi, mai creativi decât părinții.
Copiii pedepsiți (cu pedepse dureroase pentru ei, care îi fac să se simtă dominați agresiv și lipsiți de apărare – i-am luat tableta, nu îl mai las afară, nu mai primește ciocolată, i-am aruncat jucăriile) se simt neînțeleși tocmai de părinți, persoanele de la care așteaptă cea mai multă deschidere. Închid carapacea, se izolează. Și, pentru ca imaginea să fie complet de dureroasă, primesc și o morală, uneori nedrept de dură. Copiii nu preiau morala cum am crede noi, pentru ei e un mare reproș și atât. În general, li se reproșează un comportament neadecvat și o atitudine nerecunoscătoare față de un părinte care a făcut atât de multe. Pedeapsa și morala rup, ușor-ușor, câte o verigă din lanțul care îi unește pe părinte și copil. Discuția calmă strânge legăturile și e nevoie de câteva tehnici simple și de efect, cum ar fi: ”știu ce simți”, ”povestește-mi despre”, ”zi-mi un lucru bun de azi și un lucru mai puțin bun”, ”vin și eu să ne jucăm cu păpușile”, ”azi stăm jumătate de zi doar noi, ce vrei sa facem?”.

”Nu mai rezist, nu mai știu ce să fac, nu mai pot, nicio metodă nu funcționează”? Nu e decât o soluție pentru părinte: STOP tuturor metodelor punitive, început dialogul cu copilul, mers la sufletul lui, aplicat un pansament cu dragoste, vindecător. Până trece, pas cu pas, cu răbdare. Sigur trece așa.

Photo By: pexels.com
15 comentarii la
“Când ai ajuns la ”nu mai rezist, copilul nu mă ascultă”, oprește-te și ascultă tu”
  • intrebarea mea este la ce grupa de varsta se refera articolul? pentru ca de la 7 ani incolo ai senzatia ca vorbesti cu peretii. copilul parca surzeste brusc si il loveste uitarea la toate cate stie foarte bine ca le are de facut. plus nu te mai lasa sa deschizi gura ca el stie mai bine absolut orice. la 9 ani deja e mare si ia decizii singur, chiar si peste ceea ce ati hotarat impreuna. cu toata rabdarea si intelegerea din lume simti ca esti invizibila uneori.

    • Din punctul meu de vedere, se refera la orice grupa de varsta, inclusiv la adulti, doar metodele de ascultare si apropiere difera. Trebuie sa gasim insa metode din ce in ce mai subtile de a fi in viata copiilor nostri, alaturi de ei, sa ii ascultam si sa fim rezonabili in ceea ce le cerem.

      • Dupa 9-10h de munca, e utopic sa creada cineva ca poate avea rabdare de fier pentru o “rezolvarea care ar trebui să se facă pe cale amiabilă”. La 18.00, cand anungi acasa, dupa 45 de min de condus prin trafic nebun, esti numai bun de .. subtilitati.

        Toate sfaturile astea sunt bune pt cei cu mult timp liber.

        • Eu lucrez de dimineata pana seara tarziu, iar ca sa ma detasez de stresul de la serviciu, merg pe jos 15 minute, de la metrou pana acasa. As putea sa vin cu masina de la birou, dar am ales aceasta varianta, pentru ca ma ajuta mai mult sa nu ma stresez inutil. Sfaturile sunt pentru parinti, e datoria noastra sa ne gasim metodele prin care sa ne calmam si sa reusim sa fim disponibili pentru copiii nostri.

  • Teoretic totul e bine, frumos și posibil. În realitate… nu știu cât de valabile sunt sfaturile.
    Unele articole par scrise de psihologi care nu au copii. Sau au copii cuminți genetic.

    • Toate sfaturile sunt din experiența mea de mamă. Toate articolele sunt scrise mine, am copil și nu scriu decât despre modul în care procedez eu. Nu am un copil cuminte genetic – nici nu cred că există un astfel de copil. Am un copil la ale cărui nevoi ne acordăm, atât eu. cât și soțul meu, cât se poate de mult. 🙂

  • Cred ca ar fi foarte foarte util daca ati putea relata exemple concrete din viata dvs. Generic nu ajuta pe nimeni. Nu e datoria dvs sa ajutati ce e drept, dar daca o faceti as avea un sfat daca se poate. Va rog relatati exemple concrete. Cand copilul meu a inceput ziua cu nu: nu vreau sa ma spal pe dinti, nu vreau sa mananc, nu vreau sa ma imbrac si dvs trebuia sa ajungeti la ora fixa la birou, cum ati procedat? Eu de exemplu am o fetita de 3 ani si 9 noua luni. Cu suisuri si coborasuri am incercat sa aplic tot felul de tehnici cu blandete dar cu fermitate. In schimb acum ma depaseste situatia si copilul din martie nu mai merge la gradinita. De o saptamana absolut toate sunt nu si nu merge cu aplecatul catre el cu dragoste etc. Ca metoda generala da, e munca de zi cu zi. dar uite ca sunt n situatii in care ei tot rabufnesc iar unele lucruri sunt contra timp si nu merg cu giugiu mugiu. In concluzie cred ca ar fi de mare ajutor niste situatii concrete in care copilul a facut x si parintele a ales varianta y.

    • Multumesc pentru sfat, am dat multe exemple de-a lungul timpului si o am sa o mai fac. Cand copilul nu vrea anumite lucruri, fac compromisurile eu, nu astept de la copilul meu sa le faca. Stiu ca in momentul in care intra in blocaj si nu vrea sau vrea cu incapatanare ceva, mai rau fac daca insist. Aleg compromisurile in functie de situatie – nu vrea sa manance – e ok, mananca mai tarziu, cand va vrea. Eu nu imi pierd rabdarea, insa ii vorbesc serios si nu ii place sa ii vorbesc prea ferm. Noi ne-am gasit echilibrul in asa masura incat simte ca suntem contra timp si trebuie sa se grabeasca, nu e loc de negocieri. Poate si pentru faptul ca vorbesc foarte mult cu ea, nu o amagesc si nu o pacalesc. Intotdeauna i-am explicat cum stau lucrurile si are incredere in mine. Nu am avut niciodata probleme dimineata, inainte de a pleca la gradinita, sa nu vrea sa se imbrace sau se spele pe dinti etc.

  • Eu cred ca sunt cel mai rău părinte…. Deși citesc mult despre, încerc sa vb frumos, sa mulțumesc pt tot și sa îl încurajez, parca totul dispare când face crize iar eu pic în capcana și nu gestionez deloc cum TB. Dula ce tipam,îmi pare rău și as vrea sa îl țin în brate și sa ne iubim.claaaaar, eu am probleme ‍♀️

    • Eu mi-am spus: nu tip niciodata la copilul meu si pur si simplu nu tip. Poate si de asta, nu a ajuns niciodata sa se poarte astfel incat sa imi pierd rabdarea total. Avem un echilibru pe care, instinctiv, il mentinem si de o parte, si de alta.

  • Am un copil de 6 ani si o fetita de 2 ani. Baiatul mai mare sta des cu bunicii (parintii sotului), am stat o perioada cu bunicii si s-a atasat foarte mult de ei si invers bunicii de copil. Ulterior ne-am mutat la bloc, pentru ca era fetitia mica, imi era enorm de greu sa ma ocup de ambii, pentru ca sotul lucreaza mult si vine tarziu acasa. Asa ca baiatul a stat la bunici si in wk end venea la noi, eu cu fetita il vizitam zilnic…. ca si mama mi-as dori sa stea cu noi mai mult, dar tot timpul imi spune ca nu vrea sa doarma la bloc, ca nu-i place aici si parca nici nu mai prezint o autoritate pentru el….. sunt disperata, nustiu cum sa-l conving ca aici e locul lui, cu surioara lui care are deja 2 ani si 4 luni si vrea sa se joace cu el.

    • Fiecare ia decizia pe care o simte in inima. Eu pot sa va spun doar parerea mea: nu as face diferenta intre copii. Baiatul se poate simti abandonat, iar copiii nu reactioneaza logic. Poate sa puna ca nu ii place la bloc, cand de fapt sa fie un mod de a comunica faptul ca e suparat ca nu sta la bloc. Cred ca puteti incepe sa il readuceti treptat acasa, marind timpul pe care il petrece in familia apropiata si reducand treptat timpul cu bunicii.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.