Modern Mother

learning parenting on the job

Situații din care nu mai poți ieși

1/ Am încercat cu vorbă bună și nu a mers. I-am zis că nu mai are voie la televizor și nu a mers. Am țipat, m-am enervat. Degeaba. I-am zis cât de tare sufăr când văd că face așa. Nu i-a păsat. Ce să mai fac, ce să mai fac?

Inconsistență. Disperare. Lipsă de control.

Asta citește copilul în reacțiile părintelui și, ca urmare, răspunsul va fi un mare NU. Cu cât mai vine o metodă, din ce în ce mai haotică și mai restrictivă, cu atât copilul simte că părintele e depășit de situație complet. Și știe că decizia nu mai e la părinte. Părintele e slab, atunci când arată cât suferă din cauza unui comportament al copilului. Slab, nu autentic. Îl împovărează pe copil cu o putere peste puterile lui, cu o responsabilitate imensă și îl face să se poarte imprevizibil, rebel. Am mai scris despre ce să faci când te simți în impas pentru că nu te ascultă copilul.

2/ Nu mai rezist să îi strig de o sută de ori să facă un lucru. Nu mă ascultă deloc, e un răsfățat, l-am alintat prea mult. Trebuie să mă rog de nu știu câte ori să facă ceva.

Inconsistență. Disperare. Lipsă de control.

E ce primește copilul deseori, așa că atunci când are parte de limite și fermitate izbucnește. Dacă l-am strigat de cincizeci de ori pentru a obține o reacție înseamnă că așa l-am învățat. Am început să îi zicem o dată și încă o dată. Nu ne-a băgat în seamă. Am mai strigat într-o doară. Apoi încă de vreo cinci ori. Și-a continuat joaca. Apoi ne-am enervat. Și vrem să obținem o reacție pe loc?! Noi am fost cei care am repetat de 100 de ori, nu copilul cel care nu a reacționat de 100 de ori. Există o metodă mai simplă decât nervii – ne apropiem, atingem, stabilim contact vizual și spunem ce avem de zis.
Am scris aici de ce uneori copiii nu ne aud.
În ce privește partea cu ajutatul, este o discuție lungă. În câteva cuvinte, cred că ar trebui să ne resetăm așteptările și să acceptăm că lucurile mari se fac cu pași mici.

3/ Nu dă mâna când trebuie să trecem strada. A trebuit să îl bruschez. I-am dat una la fund și acum îmi pare rău.(de câte ori nu am auzit asta…)

Inconsistență. Disperare. Lipsă de control.

Dacă vrem să ne asculte când e o situație periculoasă trebuie să îl învățăm că atunci când e vorba de siguranță nu se negociază. Trebuie să simtă că în momentul respectiv e nevoie să asculte și să aibă încredere în părinte. Antrenamentul ăsta nu se face pe stradă, când vine mașina cu viteză și țipăm cu disperare, ci acasă. E ca în medicină: prevenția reduce riscurile. Dacă ne controlăm fricile și impulsurile și interzicem strict lucruri esențiale, cu selectivitate critică, copilul va auzi când îi vom spune: “nu vreau să treci singur strada, e periculos, mergem de mână” și va asculta. Va avea încredere că așa este. Dacă îi zicem asta și cu câțiva pași înainte, avem și mai mult succes, anticiparea funcționează perfect la copii.

Consecvența și constanța abordării situațiilor periculoase ne ferește de multe momente tumultoase, neprevăzute. Ar fi bine să stăm să ne gândim înainte ce acceptăm și ce nu (mănânci când stai jos, nu te joci la priză, traversezăm strada de mână, nu te joci la aragaz etc etc).

Ca o discuție adiacentă, ar fi bine să nu îl mințim pe copil, ca să aibă încredere și să știe că ce îi zicem e pe bune, când e pe bune.

4/ Nu îi mai tolerez comportamentul. Nu îl mai suport (da, am auzit și asta). Nu îi mai fac față, nu face nimic din ce zic. Câte fac pentru el! 

Inconsistență. Disperare. Lipsă de control.

Dacă s-a ajuns la situația asta, cu siguranță nu copilul e de vină, ci părintele. Lipsa de constanță în decizii, lipsa de fermitate în principii, lipsa de leadership în relația părinte-copil erodează și erodează. Nu e felul de a fi al copilului de vină, ci modul de a reacționa al părintelui. Zi de zi. Moment de moment.

Ce ton folosim zilnic cu copilul? Cum îi spunem să facă ceva? Cum îl tratăm în prezența altor persoane? Cum reacționăm când nu face ce vrem noi? Cât de mult lăsăm în relația noastră cu copilul nervii și oboseala? Cum e legătura noastră cu partenerul? Tot ce facem zi de zi, de la mai mic la mai mare, se vede în comportamentul copilului nostru.

Să fim sinceri, e așa de la îndemână pentru părinte să muleze relația cu copilul pe toanele proprii. Iar când copilul are “toane”, izbucnește agasat, fără flexibilitate. Aș spune că un copil nici măcar nu are toane, pentru că funcționează altfel când e vorba de emoții. Să schimbăm balanța, să fim mai critici cu noi și mai receptivi față de copil. Să fim consistenți, siguri pe noi, să arătăm că suntem în stare să stăpânim situația cu calm.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.