Modern Mother

learning parenting on the job

Să nu minți

Într-o seară eram la chioșc cu fetița mea, cumpăram un suc. Lângă noi, apare o fetiță mai mică, de un an și ceva, care cerea ceva, probabil mai vizitase și altă dată chioșcul acesta sau un altul. Din spatele ei se ivește mama, care o trage deoparte și îi spune că e închis. Fetița începe să plângă. Pentru că știa că nu era închis. Pentru că era lumină la chioșc și o vedea pe vânzătoare oferind un suc unei fetițe și mamei ei.

O minciună aparent nevinovată, care i-a făcut viața mai ușoară mamei. În momentul respectiv. Și care a creat confuzie în mintea copilului. Fetița mea, care a văzut scena, m-a întrebat nedumerită: de ce i-a zis că e închis, pentru că nu era?! Da, bună întrebare. Era mai simplu ca mama să îi explice copilului că se grăbesc și nu se mai opresc la chioșc, că e prea târziu să îi mai cumpere ceva sau că tocmai i-a luat ceva mai devreme – nu știu care era cu adevărat explicația din mintea ei.

În relația cu fetița noastră, eu și soțul meu avem câteva reguli de bază. De exemplu: Nu țipăm la ea. Nu o jignim. Nu etichetăm. Respectăm ce simte. Nu luăm în râs nimic din ce spune. Nu facem mișto de ea. Nu o mințim.

Nu o mințim. Îi spunem mereu adevărul, despre orice, pentru că trebuie să știe cum stau lucrurile. Îi răspundem cu sinceritate la întrebări, și sunt din ce în ce mai multe, pentru că e vârsta de ce-urilor. Nu o amăgim cu minciunele nevinovate, pentru că există întotdeauna o explicație logică, pe care suntem datori să i-o dăm. Dacă nu există, înseamnă că ceva din ce facem nu e ok (de exemplu, o interdicție pusă fără niciun temei).

Dacă ar exista un decalog al relației părinte – copil, una dintre porunci ar fi: Să îi spui adevărul copilului, să nu îl ții în minciună. Dacă amâni momentul să îi spui cum stau lucrurile, minciuna își produce efectele negative. Copiii simt și știu adevărul. Și văd că îl ascundem. Bineînțeles că minciuna își produce efecte asupra comportamentului lor și relația cu părintele se erodează.

Pe lângă deruta minciunii, lipsa noțiunilor care să îi întregească tabloul realității îl determină pe copil să își creeze propriile scenarii. De exemplu, își asuma vina, crezând că el e cel care a determinat situația reapectivă – părinții au divorțat din cauza mea (vs mama și tata nu se mai înțeleg), mama mă ceartă pentru că nu mă iubește (vs mama e foarte obosită) etc.

Mulți părinți se tem că unele situații despre care trebuie să le vorbească copiilor sunt prea dificile (moartea / boala unei persoane dragi). Însă copiilor trebuie să li se spună adevărul, chiar și în cuvinte simple, la nivelul lor de înțelegere. Un studiu derulat recent arată că abilitățile cognitive ale copiilor sunt mai avansate decât se credea inițial și copii mici, chiar de doi ani jumătate, sesizează când ceilalți mint, înșeală, se prefac. Nu e o scuză validă să ne spunem: e prea mic, nu își dă seama că îl păcălesc, amăgesc, mint.

Copilul intuiește că părintele îl minte sau că îi ascunde o parte de adevăr. Are de ales între ceea ce simte, crede, și ceea ce îi spune părintele, care este în contradicție cu ce e în sufletul său. Este o alegere grea, care îi creează conflicte în suflet. Iar părintele este tocmai persoana care ar trebui să îl învețe cum să înțeleagă lumea, cu care ar trebui să dezvolte o relație bazată pe încredere.

Un copil care este mințit cel mai probabil va învăța că minciuna este o modalitate de a face față realității. Un alt studiu arată că atunci când copiii între 5-7 ani sunt mințiți, sunt șanse mai mari ca și ei să înceapă să mintă. Poate pentru că nu mai văd rostul de a fi sinceri față de o persoană care îi minte.

Să nu ne subestimăm copiii. Au capacitatea de a înțelege foarte multe și de a face față adevărurilor grele. Uneori mai ușor și cu mai multă seninătate decât ne imaginăm noi. De multe ori, o simplă explicație le este suficientă, nu e nevoie de cine știe ce filosofie. Adevărul este piesa de bază în construirea încrederii. Așa cum ni se pare important să nu ne mintă copiii pe noi, la fel de important este ca și ei să simtă că suntem sinceri și că suntem alături de ei când trebuie să facă față unor adevăruri care le produc disconfort.

Tema mi-a fost inspirată și de cartea lui Francoise Dolto, Ce să le spunem copiilor. Mă așteptam să fie o carte prea lejeră și, când colo, am simțit-o prea nișată pe psihanaliză, cu niște idei care erau prezentate de-a gata (ex școala digestivă) al căror sens nu prea l-am înțeles. Însă, la nivel macro, am preluat câteva idei pe care mi le-am pus în inimă: să fii sincer cu copilul tău, să nu cazi în capcana de a-i cere copilului să îți facă pe plac, să respecți dorințele copilului.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.