Unul dintre cele mai destabilizatoare momente ale persoanei mele a fost când am realizat că nu văd lumea cum o văd părinții mei. Am norocul să am niște părinți preocupați de ce se întâmplă în jurul lor, care și acum, profesori ieșiti la pensie, la aproape 70 de ani, studiază, învață, citesc, sunt foarte activi intelectual și fizic.

Pentru că încă de când eram mică am trăit cu impresia, confirmată prea des, că dacă nu știu ceva pot să îl întreb pe tata, sigur știe și pentru că, adesea, pe lângă informații am primit și păreri, lumea mea a fost modelată de varianta părinților mei de a ști, percepe și înțelege lumea. Tata a fost enciclopedia mea, ghidul meu în viață, nu doar de cunoștințe, dar și de valori și principii, în care aveam încredere necondiționat. Mama – locul în care alergam cu sufletul să mă încarc, mai degrabă decât să mă descarc, pentru că nu îi spuneam mereu prin ce trec, dar când eram supărată și vorbeam cu ea, mă linișteam instant. Mama ar fi mutat munții din loc pentru noi dacă era nevoie (presupunând că ea credea că e nevoie).

Abia după aproape 40 de ani am început să mă rup de cocoon-ul în care trăiam. Și am descoperit existențe paralele, cu multiple moduri de a vedea lumea. Credeam că lumea e doar alb și negru. Că eu sunt de partea bunătății și corectitudinii și cine nu se poziționează la fel greșește și trăiește în ignoranță. În realitate, nu numai că sunt multe nuanțe intermediare de gri, există o multitudine copleșitoare de culori în interpretarea lumii. Iar nuanța pe care am ales-o eu să o dau existenței mele nu era neapărat mai corectă decât altele. Am înțeles că adevărul poate fi la mijloc sau chiar de partea cealaltă, că mai am de învățat foarte multe de la oamenii din jurul meu, despre bunătate și empatie, despre greutăți și tristeți, despre curaj și asumarea riscurilor, despre a cere ajutorul (uh, aici e greu).

Aș putea spune că m-am reconstruit pas cu pas în ultimii ani, dar pare simplu. A fost prea greu, m-am simțit debusolată, vinovată, egoistă, nerecunoscătoare, you name it. Abia într-un final liniștită că sunt pe cont propriu și e chiar ok. Că pot să fac și să simt ce vreau să fac și să simt. Nu neg niciun moment existența unei gândiri sănătoase și a unei mentalități în principal de genul ”can do attitude”, pe care mi-au dat-o părinții mei. Nu am șters totul cu buretele și am pus ce am vrut eu în loc, orice, altceva, din furie, negare și revoltă.
Cred că, pur și simplu, încercând să înțeleg cum să fiu o mamă mai bună, cum să mă raportez la căsătorie după copii (tough times), cum să fiu mai echilibrată și să scap de prejudecățile mele și ale altora, cum să trăiesc mai bine cu mine (în primul rând să mă simt eu bine cu mine), am ieșit cea de acum.

Liniștea mi-a adus-o momentul în care am înțeles că e ok să ni se întâmple în viață să îi coborâm pe părinți de pe piedestal (am scris despre asta în articolul Tristețea fiecărei mame. Altfel, am suferi exponențial. Nici nu pot concepe cu mintea ce traumă rămâne în sufletul unui copil care își pierde un părinte când încă vede sensul lumii, valorile ei prin ochii acestuia.

E posibil ca șocul ruperii de influența părinților să fi fost mai dur în cazul meu pentru că a venit târziu și aveam o relație excesiv de marcată de dependența de ideile lor. Pe de altă parte, a fost la vârsta la care am reușit să o conceptualizez și să o analizez și am procesat-o cu grijă și deschidere față de sufletul meu. A fost un moment de creștere graduală prin durere. A kensho moment.