Copiii nu ne sunt datori cu absolut nimic. Nu ne sunt datori cu respect, nu sunt datori să ne ofere note bune, nu ne sunt datori să fie ascultători. Dacă îi facem să creadă asta și dacă noi credem asta, greșim. Copiii nu trebuie să ne plătească pentru că avem grijă de ei, că le cumpărăm lucruri, că îi alintăm și îi răsfățăm. Nu ar trebui să existe schimburi în relația copil – părinte.

Nu contractelor – fac asta ca tu să faci asta.

Se întâmplă adesea ca părinții să răbufnească: ți-am făcut toate poftele și tu te comporți așa? Nu le cumpărăm copiilor cadouri și nu le facem surprize și nu îi ducem în excursii ca să fie cuminți, să nu ne contrazică și să se poarte frumos, orcium am definim noi acest ”frumos”.

Sunt sigură că, în general, părintele nici nu a gândit în termeni contractuali în momentul în care a făcut ceva pentru bucuria copilului său. Nu și-a zis: ”Vom merge în vacanță la mare și mă aștept ca, la schimb, să nu comenteze când iau eu decizia cea mai bună pentru el.” Câteodată mai sunt părinți care spun ”îți cumpăr tricoul ăsta care costă atât de mult, dar vreau să văd că iei note bune la testul următor” (și e total greșit).

Cel mai frecvent, părinții cumpără cadouri sau fac alte concesii pur și simplu de dragul copiilor, sau pentru că vor să îi vadă fericiți, sau pentru că cedează rugăminților acestora, sau pentru că vor să compenseze o absență etc. Problema este că vina de a fi cheltuit și de a nu fi rezistat impulsului de shopping sau vina că cedează mai des decât consideră că ar trebui să se întâmple se adună și părintele ajunge să îi reproșeze copilului, de fapt, propriile probleme, atunci când este un moment mai tensionat.

”Trebuie să mă respecți” nu aduce respect

Unii părinți sunt deranjați de manifestări care denotă așa – zisa lipsă de respect. Părintele devine nervos când copilul îi răspunde rebel, îl contrazice. Din punctul său de vedere, copilul nu îl respectă, îi ignoră autoritatea. Ce face? Începe să se răstească, să vorbească urât. Cu alte cuvinte, să nu arate respect la rândul său. Adesea recurge la cea mai dură formă de a încheia discuția: ”pentru că așa am zis eu”.

Respectul se câștigă cu adevărat oferind respect. Dacă părintele se oprește și ascultă părerile copilului cu calm, dacă dă atenția cuvenită ideilor cu care poate inițial nu rezonează deloc, dacă încearcă să se pună în locul copilului, întorcându-se la vârsta lui, ar putea chiar avea o discuție normală, cu rezultate. Uneori ar putea vedea, dincolo de nervi, și dreptatea copilului. Chiar e posibil ca o persoană cu o experiență de viață mai redusă – un copil – să aibă dreptate în fața unui adult.

Răspunsurile agresive ale copilului față de părinte nu denotă lipsă de respect, ci lipsă de reguli și de modele. Și vina e la părinte. Agresivitatea mai poate reflecta și o imaturitate și o anxietate specifice vârstei în susținerea unei opinii contrare interlocutorului. Când copilul i se adresează agresiv părintelui, nu trebuie pedepsit și tratat, la schimb, agresiv, ci învățat că în familie nu se vorbește astfel și, bineînțeles, toți trebuie să respecte această regulă. Abia după ce se creează cadrul ascultării și adresării, se poate purta o discuție eficientă.

Când concluzia nu are cum să fie conform dorinței copilului, este rolul părintelui să îl ajute să accepte o soluție cu compromisuri, să accepte că unele lucruri sunt periculoase și interzise, să îi ofere explicații valide. Dar este și datoria părintelui să fie felxibil în gândire, să îi dea dreptate copilului când are argumente și să fie dispus să accepte că da, argumentele sale stau în picioare, și să își ceară scuze când greșește. Modul în care părintele gestionează divergențele e modelul copilului de a se comporta în familie și, de multe ori, în relația cu ceilalți.

“Obrăznicia” copilului nu e sfidare, ci vulnerabilitate.

Când copilul nu se poartă cum crede părintele că ar trebui, nu este pentru că a primit prea multe. Ci pentru că nu a primit, de fapt, ce avea nevoie. Dragoste, atenție, respect – fie acasă, sau, dacă e mai mare, poate la școală, ori cu prietenii.

Înainte de a sări cu reproșurile, ar fi cazul ca părintele să analizeze dacă el însuși și-a făcut treaba. A stat suficient cu copilul, a fost prea cicălitor, i-a lăsat suficientă putere de decizie în ultima perioadă, i-a dat prea multă putere în zone greu de gestionat, bulversându-l, l-a controlat prea mult, până la cele mai mici detalii, l-a ignorat frecvent, a avut energia să asculte toate nimicurile pe care ar fi vrut copilul să i le spună, a fost lângă copil când a avut o problemă, i-a arătat că are încredere în el? Niciun copil nu se simte confortabil să intre într-o dispută cu părintele și ar prefera să fie ascultat și înțeles în loc să arunce jigniri. Dar are nevoie să fie readus pe un teren sigur, al prieteniei, de către părinte. Un reproș legat de tonul sau comportamentul său îi va crea mai multă anxietate și mai multă frustrare, de aici mai multă agresivitate.

Întrebarea de bază este: a învățat copilul valoarea intrinsecă a faptelor? Sau a fost crescut să facă una sau alta pentru ca mama să nu se supere, pentru a primi un cadou sau o sumă de bani, pentru a nu fi pedepsit sau pentru a fi lăudat ca fiind cel mai cuminte copil. Dacă citește o carte ca să mai stea o jumătate de oră la calculator, nu va citi pentru plăcerea de a citi, ci pentru viteza cu care va da paginile. Dacă va face ordine pentru a putea merge la un film cu prietenii, nu îi va păsa de haosul din jur dacă nu e o recompensă la mijloc. Dacă va lua o notă bună să nu se supere mama, ce va mai face când va crește și părintele va dispărea din peisaj sau când părintele nu îl va chestiona legat de ce a făcut la școală?!

Este important să îi învățăm pe copii plăcerea de a face ceva pentru ce aduce acțiunea în sine. Când fata mea îmi spune: fac asta dacă vrei tu sau dacă tu îmi faci asta în schimb, îi spun că dacă trebuie să facă ceva nu face pentru mine, și îi explic de ce e nevoie să facă lucrul respectiv.

Să nu creștem copii care să creadă că au datorii la noi și care să facă lucruri care să ne facă pe plac și care să ne arate formal respect, dar, în mintea lor, să poarte conversații dure cu noi. Să nu creștem copii care, printre altele, să aibă grijă de noi când vom fi bătrâni. Nu, nu ne sunt datori nici cu asta. Să creștem copii care să învețe să se raporteze la ei înșiși, care să învețe să vadă acțiunile care au valoare și să înțeleagă de ce, pentru a putea discerne în viață în baza unor repere solide. Să ne creștem copii care să nu se streseze legat de împlinirea șteptărilor noastre și care, adulți fiind, să ne vadă cu sufletul plin, fără să le trezim demoni interiori.