Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Avem copii, nu adulți mici, care aleargă în cursa așteptărilor noastre.

Să învețe să meargă mai repede. Să mănânce singur cât mai repede. Să știe să citească înainte de a merge la școală. Să se joace singur. Să nu uite. Să nu se răzgândească. Să nu se enerveze. Să nu plângă când se lovește. Să fie responsabil. Să se gândească la consecințe.

Suntem într-o cursă contra cronometru, a cărei victimă este copilul nostru. O cursă pentru hrănirea egoului propriu. Unde ne grăbim? Nici nu ne luăm un răgaz să respirăm după un progres, că avem deja un alt obiectiv. OK, acum că merge singur, e timpul să bea din cană. Dacă a reușit asta, e timpul să renunțe la pampers. Next, next, next, ca și cum ne instalăm un program pe calculator. Dar când ne oprim să respirăm? Când ne oprim să ne bucurăm de cum este copilul nostru azi, fără să ne gândim la ce achiziții să îi formăm pentru mâine?

Copiii progresează natural, fără să trebuiască să îi presăm. Să le lăsăm libertatea și să fim lângă ei pentru a-i ghida pe parcurs, când au nevoie de ajutor. Să le respectăm ritmul propriu. Să avem încredere în ei, așa mici, cum sunt. Pot să meargă la un an fără o lună, dar la fel de bine și la un an și jumătate. Pot să fie gata să renunțe la suzetă la 2 ani și la pampers după 3 ani. E ok. Rolul nostru nu este să îi presăm să facă salturi cât mai rapide, ci să înțelegem, observând de la distanță, când sunt pregătiți, mai ales la nivel emoțional, și să îi asistăm dacă au nevoie. În schimb, să decodificăm semnalele pe care ni le transmit copiii și să înțelegem când sunt pregătiți. Copiii nu vor spune niciodată direct: “gata, renunț la pampers” sau “mâine seară vreau să adorm fără suzetă”, sau “vreau să învăț litera a sau m”. Ne vor transmite semnale, pe care le vom putea surprinde și înțelege ușor dacă avem obiceiul de a ne conecta emoțional cu ei și de a-i asculta.

Fiecare copil are limbajul propriu pentru a transmite ce simte și de a anunța că este gata pentru un nou pas. Fiecare copil face tranziția în felul său, de aceea e mai bine să îl ascultăm pe el, decât să ne intereseze ce au făcut alți părinți ca să grăbească procesul.

De exemplu, pentru fata mea, nerespingerea cu vehemență și supărare a unei idei înseamnă că o acceptă. E un fel de “da, dar nu acum”. În condițiile acestea, am constatat că termenele limită funcționează bine când are de făcut schimbări. Îmi amintesc că și-a propus să renunțe la pampers după Revelion. Ok. A rămas stabilit și nu am presat-o sub nicio formă. În ianuarie, pamperșii deveneau o amintire.

Trecerea de la oliță la toaletă s-a întâmplat complet și poate, în opinia unora, relativ târziu. Făcea la toaletă fără probleme când era plecată, dar acasă nu voia nicicum. Am întrebat-o când vrea să renunțe și mi-a zis că atunci când va împlini 6 ani. Nu i-am mai zis nimic, nu am comentat că e târziu, că e mare sau mai rău, să fi venit cu texte de genul “e rușine” / “alți copii”… etc. Decizia i-a aparținut și nu mai aveam ce să dezbatem pe tema asta, pentru că ne era clar amândurora despre ce era vorba. De a doua zi după ziua ei de naștere nu a mai folosit olița. Fără blocaje, fără stres, totul s-a întâmplat ușor și natural, pentru că i-am lăsat loc să se pregătească emoțional. Am avut încredere în ea și ea a avut încredere că dacă ia o decizie nu o voi bate la cap.

Unerori îmi transmite semnalele prin joacă. Înainte de a începe grădinița s-a jucat de nenumărate ori cum își pregătea rucsăcelul, cum se îmbrăca și se dezbrăca de pulovăr, cum se ducea singură în clasă și eu mă prefăceam că mă duc acasă, singură. Am înțeles că în felul ei îmi spunea că e ok. Mesajul ei, exprimat instinctiv, era că este pregătită să facă singură toate astea, că se descurcă să fie pe cont propriu, că e ok la nivel emoțional. Nu a însemnat neapărat că a fost ușor. Diminețile în care o lăsam la grădiniță erau fără voioșie, dar știam că, în sufletul ei, e pregătită pentru despărțirea asta.

Nu i-am zis niciun moment că e suficient de mare să reziste singură la grădiniță, că nu trebuie să fie tristă că rămâne acolo, că toți copiii stau sau alte chestii, de genul “ăsta e serviciul tău”. Dar i-am zis mereu că știu că îi este greu acolo când îi este dor de mine, că și mie îmi e dor de ea și abia aștept să o revăd și am încercat să o iau eu de la grădiniță cât de des s-a putut.

Când nu grăbim copilul să facă și să simtă într-un mod anume, avem timp să îi ascultăm cadența, să îi respectăm ritmul propriu. Îl acceptăm pentru ceea ce este. Acesta este mesajul pe care i-l transmitem. Spuneam că trebuie să știm să citim cuvintele nerostite ale copiilor noștri. Ei bine, cei mici nu trebuie să facă niciun efort ca să citească mesajele noastre nerostite. Le simt… nu știu cum, prin vibrații, prin magie. Cert este că simt tot ce transmit părinții, mai ales ce este fără intenție. “Nu sunt mulțumit de cum ești acum”, “Aș vrea să fii altfel”, “Nu este suficient așa cum ești”, “Te-aș iubi mai mult dacă ai face asta”, “Nu îmi place de tine”, “Îmi place de tine doar când realizezi ce îmi doresc eu”, “Meriți dragostea mea doar când realizezi ceva”. Sună dureros, nu? Parcă nu asta am vrea să le spunem copiilor, ci, cu intenție bună, am vrea să îi învățăm să se descurce în viață, să știe că nimic nu e ușor etc etc- am auzit nenumărate variante. Să se descurce în viață… La 2 ani? La 3 ani? La 5? Contează o diferență de 6 luni?

Ce am accepta dacă ni s-ar propune un schimb: încă 6 luni în pampers vs încrederea copilului în el însuși? Sau încă doi ani de lacrimi după fiecare căzătură vs încrederea copilului în părintele care îi acceptă supărările? Încă 10 sau chiar 15 ani în care să acceptăm emoții năvalnice, izbucniri, lacrimi, răzgândiri, supărări și cuvinte spuse la supărare vs copilul nostru devenit adult stăpân pe el, echilibrat, bine cu el însuși, conștient că în viață râdem și suntem supărați deopotrivă și e ok să fim așa, dar cu putere de revenire și încredere că va fi bine.

Ne grăbim în detrimentul echilibrului copilului nostru. Ne grăbim uitând că avem copii, de 2, de 3 ani, de 6, de 10. Copii, nu adulți mici. Ne grăbim, de fapt, să creștem adulți care vor crede că valorează ceva doar când realizează ceva, că atunci când nu fac un lucru nu merită respect, iubire, care cred că dacă fac un pas greșit nu sunt demni de dragoste, care își împart viața între eșec și succes, vânând reușitele pentru a fi fericiți și sfârșind prin a fi, de fapt, nefericiți.

Ne grăbim să ne bucurăm și să ne lăudăm cu reușitele mici și mari ale copilului nostru, în loc să ne direcționăm energia spre a ne bucura și de a fi recunoscători pentru cum este copilul nostru. În loc să avem încredere în el, pentru că sigur își va dori să bea într-o zi din cană, să renunțe la suzetă, să nu mai vrea pampers, să vrea să citească și să știe cât fac doi plus doi. Copilul nostru este minunat așa cum este azi, acum.

Photo By: Unsplash.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.