Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Școala nu deține monopolul pe educația copiilor noștri

50% dintre copii spun că nu le place la școală. Majoritatea se plictisesc, se simt obosiți și stresați, unii sunt hărțuiți. La școală, multe reguli și restricții sunt “doar pentru că”. De câte ori nu am auzit că școala distruge spiritul liber al copiilor. Nu dezvoltă abilitățile de care copiii au nevoie azi, ci transmite informații pe bandă, într-o structură de ieri. Manualele sunt cu un design din secolul trecut. Copiii înșiși ar fi în stare să și le facă mai atractive vizual.

Fetița mea a intrat în clasa zero. Încercăm să o pregătim pentru ce urmează, păstrând un echilibru între așteptările ei, pline de entuziasm, și realitatea dureroasă. Vrem să își păstreze plăcerea de a afla lucruri noi și curiozitatea, chiar și așa, în sistemul ăsta bolnăvicios – și mie, și tatălui ei ne-a plăcut să învățăm în școală și dincolo de ea. Știe că va avea reguli, pentru că și la grădiniță era la fel. Nu i-am explicat însă că vor fi și altele: favoritisme, parti pris -uri, etichete puse, care poate nu se mai duc niciodată în cei 8 ani. Ești victimă sau ești martor la victimizarea altora. Tot aia e. Nu scapă nimeni. Cumva, a simțit ceva în direcția asta încă din grădiniță. Le vom aborda pas cu pas.

Școala e importantă, și nu e cea mai importantă. Va fi important să aibă note ok pentru că de notele astea depinde, de exemplu, intrarea la liceu. Notele reflectă nivelul de pregătire a copilului pentru ce i se cere la școală și e bine să țină ritmul pentru a încheia semestrele, pentru a trece testele și examenele lejer. O să scoatem din ecuație învățatul excesiv, irațional, exclusiv pentru note, de dragul performanței. Sunt unele cunoștințe pe care chiar e bine să le aibă și e nevoie să învețe. Am cunoscut multe persoane care nu știu regula de trei simplă și pe bune dacă știu cum reușesc să se descurce la unele calcule. Și mi-ar plăcea să știe diferența între – așa cum scrie pe un zid din București – să fi părăsit și să fii părăsit. Nu vreau să aibă 10 pe linie, să nu chiulească niciodată, să fie fruntașă la toate concursurile școlare, să i se pară o tragedie dacă ia un 7. O spune o mamă care a avut mereu note mari. Niciun 7 în gimnaziu. Școala nu mai e ce a fost și cum a fost când mama asta era copil. Școala nu mai e cea mai importantă.

Vreau să știe că viața ei este dincolo de școală. Că este loc pentru altfel de cunoaștere, că poate să experimenteze liber, că nu îi vom crea noi, părinții, drumul, ci își poate alege singură ce dorește și poate renunța dacă simte că nu e ok. Important este să își dorească să încerce. Să aibă curiozități. Să își dezvolte gândirea critică. Să își pună întrebări. Să nu stea pe loc.

Prin clasa a opta, mama mea mi-a reproșat: bine că ții minte toate melodiile lui Michael Jackson, dar nu îți amintești nu mai țin minte ce chestie de la gramatică (mama mea fiind profesoară de română). Nu am avut replică atunci, probabil am gândit eu ceva, oricum nu aș fi îndrăznit să zic cu voce tare, pentru că nu exista să răspundem înapoi părinților. Nu chestionam autoritatea, la niciun nivel. Da, știam probabil tot ce era public despre Michael Jackson și alții la vremea respectivă, pentru că aveam 14 ani și ascultam muzică. E dovedit și nici nu e nevoie de dovezi: reținem foarte ușor ce învățăm cu plăcere.

În pandemie, la final de grupa mare, nu am făcut nicio fișă, dar, desigur, părinții se întreceau în a trimite lucrările copiilor pe grupul de wapp al clasei. Toată lumea parcă avea o obsesie uncă: fișe. Copiii au avut, la un moment dat, printre fișe, de construit un copac din bețe de chibrit. În primul rând, am găsit cu greu o cutie cu chibrituri prin casă. Fata mea a făcut un copac după priceperea celor 5 ani și jumătate. Majoritatea copiilor păreau mai îndemânatici cu vreo 30 de ani avans. Am refuzat să trimit o poză cu lucrarea ei, pentru că aș fi părut arogantă, în normalitatea noastră. Am încheiat apoteotic, citind ca lectură de grupa mare “Fata babei și fata moșneagului”. Am citit-o, da, traducându-i-o din română în română, explicând niște cuvinte care nu mai au niciun rost. O formă atât de dificilă încât se pierde orice conținut, nu mai zic de pildă. Nu am insistat pe lectură, pentru că valoarea acesteia, la vârsta asta, în forma asta, e aproape de zero. Spre comparație, i-am citit, într-o sâmbătă, cinci cărți din seria Ponilandia, de am rămas fără voce. Cred că ar fi fost în stare să îmi spună pasaje după prima lectură.

Nu am stat cu fata mea să învețe metodic cifre și litere. Și cu toate astea a învățat să citească, legând în mare măsură literele. Singură. A învățat să citească numere cu mii și sute. Singură. Se descurcă la câteva calcule. Am studiat programa de grupa mare și am considerat că are cunoștințele de bază, necesare pentru 5 ani, nu am de ce să stau cu ea la măsuță, cu fișele în față. A învățat singură pentru că o interesează. Joacă Roblox pe tabletă. Are nevoie de toate astea – litere, numere. E parte din distracția ei.

Când învățăm și ne amuzăm, în același timp, creierul eliberează dopamină și ne dorim să continuăm procesul de învățare, pe care îl asociem stării de bine. În plus, dopamina stimulează memoria. Dacă îi arăt eu pe hârtie doi plus doi nu obțin același patru pe care și-l calculează ea când are de adunat pietre prețioase într-un joc.

Unele activități extrașcolare – oricât de neinteresante și superficiale ni s-ar părea nouă, părinților – pot fi foarte valoroase. Mă uit uneori la filmulețele de pe TikTok. Multe sunt sub orice critică. Dar sunt și multe foarte creative. Eu nu aș fi în stare să gândesc nebuniille alea, să le pun în scenă și să filmez cu așa naturalețe. Când copiii se filmează pentru TikTok, părinții gândesc despre ei că pierd vremea. Dar să ne uităm că deja noua generație trimite filmulețe în loc de scrisori de intenție, pentru a face parte din proiecte internaționale. Și alegerile nu se mai fac exclusiv pe bază de cunoștințe – contează originalitatea, entuziasmul, prezența de spirit, naturalețea, creativitatea, expresivitatea etc etc Aici școala nu are mai nimic de zis. Nu s-a pregătit.

Atâta timp cât copiii rămân curioși și dornici să învețe mai mult, despre orice, e un semn bun. Canal de youtube? OK! Trupă de street dance? Sigur! Filme și poze cu telefonul? Perfect!

Când fiul meu, James, își făcea temele pentru școală, avea cinci sau șase ferestre deschise în calculator, messenger-ul clipea continuu, mobilul îi suna constant, downloada muzică și se uita și la TV peste umăr. Nu știu dacă își făcea vreo temă, dar, din ce vedeam, conducea un imperiu, așa că nu prea îmi păsa.

Sir Ken Robinson, gânditor de elită, promotor al educației prin creativitate, cel mai urmărit speaker TED din istorie, cu prezentarea sa “Școala distruge creativitatea?”. Din păcate, Ken Robinson s-a stins din viață recent, pe 21 august 2020.

Într-o zi am văzut de la geamul locuinței mele doi puști, nu cred că aveau 14 ani, care se antrenau pentru parkour pe niște borduri și construcții joase. Se cățărau pe acoperișul unei clădiri cu o viteză fenomenală. Probabil, dacă aș fi fost mama lor, mi-ar fi stat inima pe loc. Sunt sigură că păreau niște golani cu apucături ciudate pentru unii. I-am privit cu admirație, mi se păreau curajoși și talentați. Parkour? De ce nu? Ore întregi de exersat trick-uri pe skate? Cool.

Poate să fie orice – karate, înot, mers cu role, crearea unor jocuri de tabletă, dans, desen, limbi străine, idei de afaceri ciudate, vlogging, make-up. Rolul părinților este să îi încurajeze pe copii să își descopere pasiunile (dacă e cazul, să îi ajute să și le identifice) și să îi susțină în a le urma consecvent, plini de curiozitate. Îi pot ajuta înscriindu-i la diferite cursuri – sunt atât de multe dedicate copiilor, care le pot da încredere că știu mai mult și pot mai mult. Cursuri interactive, moderne, adaptate vârstei. Multe sunt online.

Cursurile astea sunt mare chestie, ar trebui să ne uităm serios la ele, să le acceptăm și să le utilizăm ca o resursă valoroasă în dezvoltarea copiilor (dacă nu și a noastră). Mai ales cursurile de afară, care sunt mult peste nivelul celor de aici, ca abordare și interactivitate.

Oricum, peste10 ani, facultatea, așa cum o știm, își va fi pierdut din însemnătate. Am ideea asta de vreo doi ani, de când am văzut că sunt multe cursuri online la universitățile de afară pe care oricine le poate alege, obținând credite, care garantează un anumit nivel de cunoștințe. În curând, pentru unele meserii (nu cred că se pretează medicina, de exemplu), va fi suficient să urmezi anumite cursuri, oferite de organizații diferite, care, adunate, vor echivala o diplomă. Ideea mi-a fost confirmată chiar luna trecută, de Google, care a selectat o serie de cursuri într-un modul de 6 luni pe care le echivalează cu diploma universitară. A fost acel moment de yes! am dreptate, sunt încă ancorată la realitate. Nu din cauză de ego, dar după o vârstă începi să ai emoții de-astea, că pierzi contactul cu ce se întâmplă, fără ca măcar să conștientizezi.

Să le respectăm copiilor libertatea pe care o au dincolo de școală. Să nu le-o furăm cu pretenții absurde, așteptându-ne să aibă comportament de adulți. Copiii au nevoie să crească, să se bucure de ce e specific vârstei lor. Când se distrează, învață. Nu mai e ca pe vremea noastră, școala nu este tot. Să îi îndrumăm să își găsească pasiunile, să le respectăm alegerile, chiar dacă nouă ni se par fără sens. Să nu uităm că noi, părinții, gândim cu o minte alterată, în care abia altoim acum o crenguță cu o perspectivă mai modernă, de multe ori la polul opus față de tiparele cu care am crescut. Să îi ajutăm pe copii să se dezvolte în direcția aleasă de ei, să fie curioși, să se întrebe ce e dincolo de aparențe, să învețe cu plăcere. Le-am putea deschide niște oportunități fantastice spre învățare, cine știe, poate de a avea un job făcând exact ce le place. Când faci ce îți place nu mai trebuie să muncești o zi. Câți dintre noi simțim asta?

Photo By: unsplash.com/@benmullins
2 comentarii la
“Școala nu deține monopolul pe educația copiilor noștri”
  • Eheeeee…. Ce bine ar fi dacă ar avea dreptate.
    Din păcate succesul înseamnă 5% inspirație (învățare din plăcere) și 95% transpirație (au spus-o Einstein și Napoleon). Nimeni nu face doar ce îi place și copiii ar trebui să învețe asta. Eu la școală aveam ore mai multe, materii mai multe și mai temeinice și îmi amintesc cu plăcere cât de multe lucruri am învățat atunci.
    Cine a scris acest articol și ce calificare are?

    • Succesul se poate defini si altfel, nu doar ca rezultat al muncii intense, cu transpiratie, in domenii care nu e neaparat sa ne placa. Eu cred ca Einstein si Napoleon faceau ce le place, si ar fi definit munca / transpiratia cu totul diferit de cum defineste munca cineva care apasa butonul snooze de cateva ori inainte de a pleca la serviciu.

      As defini “transpiratie” prin actiune, nu prin munca grea. Si eu am invatat multe materii la scoala, dar discutia nu este despre trecut, ci despre viitor. Abilitatile devin mult mai importante decat detinerea de cunostinte – informatia este astazi disponibila instant.

      Sa ii invatam pe copii ca pot fi fericiti facand ce le place, nu ca trebuie sa faca ce nu le place.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.