Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Copiii mici și nervii lor mari

Unul dintre defectele pe care nu am reușit să mi-l gestionez ani de zile a fost că mă enervez repede. Mă enervez repede, tare și îmi trece imediat. Iar apoi, desigur, îmi pare rău.

“Ai nervi la vârsta asta?”, “Dacă acum ai nervi, ce o să faci când o să fii mare?” – am auzit în copilăria mea. Uite-așa mi s-a creat cadrul perfect să simt că am un defect și ceva nu e în regulă când ești nervos. Și, în loc să “lucrez” la problema asta dintr-o zonă de echilibru, am pornit la drum cu ideea că nu sunt în stare să gestionez momentul și că am o problemă care trebuie rezolvată. Pe care, desigur, nu am reușit să o mai rezolv niciodată din zona neagră în care mă aflam. Abia acum, după ce am devenit mamă, am început să înțeleg cum să scap de ce mi s-a imprimat în suflet ani de zile fără ca măcar să realizez că mult din ce am preluat automat ca definindu-mă nu era, de fapt, atât de mult despre mine, cât despre alții. Judecățile lor de valoare purtau cu ele preconcepte care nu se potriveau neapărat felului meu de a fi. Abia acum, dintr-o zonă conștientă, pot să gestionez nervii mai bine, dar e un proces îndelungat.

Reproșurile ce țineau de faptul că nu e ok ca un copil să fie nervos mi-au imprimat, probabil, ideea că e ok să fii un adult nervos. Mai pun aici modelul izbucnirilor agresive pe care l-am preluat absolut identic din familie și iată-mă, o explozie super intensă de sentimente și cuvinte.

Fata mea are aproape 7 ani. De când a început școala este foarte nervoasă. Este bucurie și extaz în timpul zilei, cântă, se joacă, dansează, dar cum vine seara este o revărsare de frustrare și nervi. Pentru că seara suntem doar noi, bona pleacă, și toate emoțiile negative adunate în timpul zilei, în special la școală, erup ca un vulcan. Asta, în condițiile în care, inclusiv în timpul zilei povestim despre momentele grele de la școală și facem “debrief”. O înțeleg perfect, școala e un context atât de artificial, forțat și plin de reguli, multe inutile, în totală disonanță cu cine este ea. Îmi este clar că ea nu este ea la școală, o văd din clipa în care trece de poarta școlii cum se schimbă. Fata mea este și foarte conectată emoțional la tot ce se întâmplă cu ea și cu cei din jur, astfel că cele 4 ore pe care le petrece acolo sunt foarte intense.

Seară de seară avem rutina nervilor. Țipă, se enervează, pe mine, pe tatăl ei, pe câine, pe pisică, pe jocul pe care îl joacă. Uneori nici ea nu mai poate, pentru că izbucnirile astea o consumă, și îmi spune că nu mai vrea să se enerveze, dar nu știe cum să facă. Și atunci îi spun ceea ce mie nu mi s-a spus niciodată: că e ok să fie nervoasă. Dar că e important să nu își facă rău, mai bine trântește pernele decât să se lovească pe ea (copiii mai au tendința asta). O chem mereu la mine în brațe, dacă vrea și are chef – inițial mă respingea vehement, acum acceptă mai ușor. Îi explic de ce este nervoasă, pentru că trece printr-o schimbare majoră în viața ei. Știu că are emoții contradictorii în ce privește școala – îi place și nu îi place, și asta o consumă. Îi explic că are nevoie de timp să se obișnuiască, să știe cum să gestioneze relația cu colegii și cerințele învățătoarei, nedreptățile (o, da, sunt și de-astea) și frustrările.

Îi explic că este normal să simtă ce simte, tuturor ni se întâmplă la fel, de exemplu când schimbăm serviciul sau casa sau orice e stabil în viața noastră.

Mai mult, la copii e și mai normal să existe astfel de izbucniri, pentru că nu știu cum să își gestioneze emoțiile, mai ales când trec prin perioade complexe, total noi, cum sunt începutul grădiniței, începutul școlii, apariția unui nou membru în familie. Îmi amintesc ce nervoasă am fost eu în primele zile după ce am adus câinele. Și la vârsta mea se presupune că ar trebui să fiu expertă în gestionarea emoțiilor 🙂 Bine, la drept vorbind, nimeni nu e, cu toții avem izbucniri, păcat că pentru unii răbdarea se pierde cu copiii și cei mici încasează, pe nedrept, frustrările adunate (dar acesta este un alt subiect).

Cel mai bun lucru pe care îl putem face când copilul nostru este nervos este să îi acceptăm starea. Să fim alături de el, chiar dacă, pe moment, refuză apropierea de părinte, să știe că suntem acolo, no matter what. Fata mea are uneori o vorbă care exprimă tot ce simte când, în final, decide să vină la mine: “Nu! De fapt, da.” Să îi învățăm să își exprime furia fără să își facă rău. Să îi lăsăm să se descarce de nervi plângând fix cât vor și, din nou, să fim acolo pentru ei. Să înțelegem care este adevărata cauză a nervilor lor – să ne obișnuim să povestim cu ei. În cazul meu nu e foarte greu, pentru că povestim foarte mult, încă de când era mică. Dacă nu avem obiceiul de a povesti cu ei, să îi învățăm să înțeleagă ce și de ce li se întâmplă peste zi, le va fi greu să verbalizeze de ce sunt nervoși. Uneori pur și simplu nu își dau seama. Să facem diferența între pretextul izbucnirilor (pentru că aparent se enervează din nimicuri) și adevărata cauză. După ce găsim motivul, să lucrăm la temeri și frustrări. În cazul fetei mele este despre încrederea de a se exprima în fața unei audiențe lărgite, încrederea de a face primii pași într-o prietenie, acceptarea că e ok să greșești etc etc În principal este vorba despre sentimente legate de relaționarea în grup, pe care școala românească le ignoră aproape complet. Atunci când ar mai rămâne timp de fișe, nu?

Un alt rol pe care îl avem ca părinți este să le fim model. Când fata mea se enervează, repetă de multe ori replicile mele. E ca și cum m-aș vedea în oglindă. Și nu e cea mai bună priveliște. Pe lângă faptul că știu și chiar văd clar dovada că am greșit, îmi dau seama că aș fi ipocrită să îi cer să nu fie nervoasă și să o cert pentru asta, când eu încă am izbucniri vulcanice (nu îmi vărs nervii pe ea).

Copiii au dreptul, ca orice om, să se enerveze. La vârsta lor, este greu să își controleze emoțiile, deci este normal să fie nu nervoși, foarte nervoși. Copiii au dreptul să îi acceptăm și să și iubim chiar și când sunt nervoși. Rolul nostru este să îi ghidăm prin amalagamul de emoții, să nu bagatelizăm ce simt, să nu râdem de cauze și reacții, să nu ne enervăm pe nervii lor. Cu cât își înțleg mai bine sentimentele când sunt mici, cu atât se vor transforma în adulți echilibrați.

Photo By: Photo source: Unsplash.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.