După începerea clasei pregătitoare, am constat un fenomen: părinții lucrează acasă, cu copiii, fișe de lucru. Intens. Fenomenul fișelor l-am descoperit la grădiniță și a căpătat un rol vital când a început școala. Nu spun că e ceva rău, pentru că am văzut că și în alte țări se folosesc. Sunt utile la clasă, când învățătoarea dorește să insiste pe un anumit tip de exerciții sau când suplinește ceva ce în manual nu e suficient acoperit. Până aici mi se pare perfect normal, mai ales dacă sunt intercalate printre alte activități. Dar părinții duc fișele la un nou nivel. După ce copilul – insist, de vârstă mică, la clasa pregătitoare – își încheie ziua de școală, începe o nouă etapă de studiu acasă, care, privind prin prisma rezultatelor, face mai mult rău decât bine.

La clasa pregătitoare nu se dau teme pentru acasă. Punct. Poate că ni se pare, uneori pe bună dreptate, că anumite cerințe ale ministerului educației, legate de programa școlară, nu au sens. Decizia privind temele este total în acord cu toate cercetările din domeniu. Temele pentru acasă pentru copiii din clasele elementare sunt inutile, ba, mai mult, potrivit studiilor, pun presiune pe copii, care ajung să doarmă mai prost și să deteste școala (care și așa e din ce în ce mai puțin atractivă pentru copii). Temele pentru acasă la clasele elementare nu îmbunătățesc performanțele academice. Nu își au rostul.

Să nu uităm că rolul clasei pregătitoare a fost definit diferit de cel al clasei 1. Am senzația că de multe ori balanța se lasă mult prea mult înspre clasa 1 și prea puțin spre grădiniță. La vârsta asta, copiii nu au nevoie de teme sau de fișe suplimentare ca să învețe lucruri. Copiii au nevoie, în primul rând să se joace, cu atât mai mult în timpul lor liber de acasă.

Inclusiv la clasă ar putea învăța mai mult prin joc. Dacă citim programa cu atenție, nu e nevoie de exerciții cu cerințe complexe pentru a își însuși noțiunile specifice vârstei. Ci de creativitate și inventivitate. Am văzut abordarea asta – demnă de toate laudele – la o învățătoare care le explica ideea de flexibilitate în interpretarea programei unor părinți prea preocupați de fișe. Prea mulți învățători sunt ancorați în caietele speciale și exerciții cât mai sofisticate și fișe, să fie mulțumiți părinții, când se uită acasă. Prea puțini caută cu adevărat abordări out of the box. Am realizat diferența când am văzut manualul de engleză al fetei mele, editat de Cambridge. Metoda principală de învățare e prin studiu, desenele sunt frumoase, viu colorate, personajele sunt amuzante – vesele, zăpăcite, nervoase, supărate – trăiesc toată gama de emoții. Copiii întâi descoperă o poveste și apoi învață. În caietele de lucru concepute în România văd că nu putem să ne distanțăm de stilul învechit, cu situații de viață depășite, de educația morală exagerată, de învățarea prin comparația rigidă “așa nu” vs “așa da”. E mai bine față de unde am fost, asta e clar, dar mai avem un drum lung de parcurs până să ajungem să ne relaxăm în procesul de predare.

Acasă, părinții întrețin stilul rigido-depășit. Primesc cu bucurie temele pentru acasă și le tratează cu și mai multă seriozitate decât cadrele didactice. După o perioadă solicitantă la școală, în care creierul a muncit intens, urmează porția de acasă, cu părinți care, de fapt, nu au chef și nici răbdare, însă vor să fie convinși că îi văd pe copii făcând ceva ce trebuie. Am auzit de multe ori explicații de genul: să nu piardă timpul, să nu se joace continuu, să mai și învețe ceva.

1. Nu cred că vreun copil de șase ani are pornirea să se mai concentreze la litere, spații, pătrățele, calcule și enunțuri, după patru ore solicitante la școală.
2. Ar trebui să respectăm timpul liber al copilului. El are nevoie să se relaxeze și să decidă cum să o facă. Joaca liberă e parte semnificativă din viața lor la această vârstă. Totul se face prin joacă, de acea inclusiv în procesul de învățare de la școală ar trebui să primeze școala. Dacă ne-am aloca timp să îl privim pe copilul nostru cum se joacă, creându-i oportunități în direcția intereselor sale, în loc să stăm să facem fișe împreună, am vedea ce repede reține lucruri și câtă curiozitate are. Copiii își doresc să știe să citească, să adune, adoră să deseneze, să coloreze, să aranjeze pe categorii, să povestească. Ce bine ar fi dacă ne-am adapta un pic ritmului lor.

Să luăm ca exemplu cititul. Insistând să citească de pe fișe enumerări de cuvinte, eventual de 5 ori, nu au cum să prindă farmecul lecturii. Dar situația stă cu totul altfel dacă le citim noi seara, daca ne uităm împreună pe o carte, urmărind cu degetul literele pe care le citim, dacă alegem cărți cu fonturi mai mari și citim împreună azi cuvintele mai scurte, mâine titlurile, poimâine cuvintele care pun provocari – cu diftongi sau driftongi, grupuri de litere (ghe, ghi, che, chi, doi de i). Dacă alegem cărți cu puțin text, ca să poată citi propoziții mai scurte, fără să piardă sensul pe parcurs. Dacă înțelegem că un copil e pregătit să citească nu atunci când îi impunem noi, ci când creierul său îi permite. În general, se întâmplă în jur de 6 ani și jumătate, dar poate fi și la 8 ani.

Studiile arată clar că învățarea prin joacă duce la achiziții mai bune și la o motivație crescută, comparativ cu o abordare academică. În plus, nu există diferențe între nivelul de cunoștințe la vârsta de 11 ani între copiii care au intrat într-un sistem didactic organizat la 5 ani și cei care au început la 7 ani. În schimb, primii au fost mai presați, cresc mai demotivați și dezinteresați față de procesul de învățare. În plus, au fost privați de joacă, atât de utilă pentru dezvoltarea conexiunilor neuronale frontale, responsabile de controlul emoțiilor, planificare și rezolvarea problemelor.

Când fata mea vine cu teme pentru acasă în primul rând o întreb dacă vrea să le facă. Nu pun nicio presiune pe ea. Îi spun că dacă are chef le face, dacă nu – nu, să facă exact cât și când vrea. I-am explicat că temele nu sunt obligatorii la clasa pregătitoare, așa că ea decide, în funcție de ce are, dacă vrea sau nu. De cele mai multe ori, dacă este vorba despre un desen sau de un exercițiu atractiv, face. Când a fost să scrie câte o pagină de caiet cu litera învățată, nu a făcut nimic. O singură dată a trasat 3 litere, pe fugă.

Nu am stat niciodată la masă cu ea să scriem, să facem calcule, să facem exerciții, altfel decât în joacă. Dacă am văzut că nu are chef, nu am presat-o. De câte ori scrie literele în oglindă sau nu-și aduce aminte vreun semn grafic (uneori se enervează), îi explicăm că e normal, că așa am început și noi (eu și acum știu că am plâns când l-am învățat pe 8), că de-asta se duce la școală, să învețe. Nu suntem într-o cursă în care să învețe cât mai mult și cât mai repede. Cel mai important e să îi placă să descopere lucruri, să își păstreze curiozitatea, să aibă loc de creativitate, să caute un drum nou când e pe unul fără ieșire, să își pună întrebări. Asta nu îi va reuși lucrând fișe.