Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Magia unei strângeri de mână

O fetiță de 12 ani a murit, zilele acestea, în SUA, după ce s-a accidentat în timp ce mergea cu bicicleta (purta cască). Din nefericire, deși a fost operată pe creier la scurt timp după accident, nu și-a mai revenit. Era un copil vesel și frumos, i se vedea energia nelimitată în toate pozele. Mama ei a postat pe twitter zi de zi și a strâns alături de ea numeroși oameni care au susținut-o, trecând împreună prin ultimele zile.

Nu știu de ce am citit relatările despre acest caz. Toate situațiile nefericite care sunt legate de copii mă întristează și mă consumă enorm. Orice mamă trece prin asta. De când devii mamă, trăiești cu gândul morții zi de zi, un gând care vine și trece ca un val, nu dispare definitiv niciodată: să nu mor eu, să nu moară copilul meu. O modalitate de a-mi ține în frâu anxietatea care însoțește acest gând este să mă expun cât mai puțin la întâmplări triste. Uneori însă, oricât aș face slalom printre ele, tot le ating.

O imagine, dintre cele postate de mama fetiței din SUA, m-a marcat enorm: mâna mamei ținând-o pe a fetiței, pe patul de spital. Fata – inconștientă. Un plan apropiat, doar cu mâinile. Și am realizat cât de important este gestul ăsta între mamă și copil. Definește mai mult decât o relație de apropiere, reprezintă toată emoția infinită, frumoasă și dureroasă, încărcată de atât de multă iubire, de drag, de teamă, de anxietate, de prea multă grijă, de dor. Ținutul de mână este gestul suprem. E mai important decât un pupic de la revedere, decât un zâmbet, decât o mângâiere, chiar și decât un te iubesc.

Am simțit cu furie și cu teamă cât de nedrept este pentru o mamă să știe că ține mâna copilului său pentru ultima dată. Parcă mi-au venit în minte toate momentele în care eu și fata mea ne ținem de mână:
-când ieșim afară, mereu, suntem de mână. În drum spre vreun magazin, în drum spre școală, când merge pe o bordură înaltă
-când stăm în pat una lângă alta, uneori ne ținem de mână
-când mergem din bucătărie în cameră suntem, uneori, de mână și parcă simțim amândouă un moment maxim de apropiere
-când vine de la școală abia aștept să îi iau mâinile între ale mele și să îi spun ce dor îmi este mereu de ea, când nu suntem împreună
-când îi e frică de ceva

Îmi amintesc că până târziu, chiar și în liceu, mai mergeam cu mama ținându-ne de mână pe stradă. Niciodată nu m-am simțit prea mare să mergem așa. Acum îmi pare bine, pentru că probabil și mama și-ar dori să mergem de mână toată viața. Îmi amintesc perfect cum se simte mâna ei, cum mă gâdila din când în când cu unghiile în palmă, cum ne împreunam degetele.

Așa știu acum mânuțele calde și moi ale fetei mele. De fiecare dată când o iau de mână are un fel de energie aprobatoare, nu mă strânge mai tare, nu se oprește din ce face, ci pur și simplu simt răspunsul mâinii ei fără să facă ceva anume.

Sunt în fiecare moment recunoscătoare că pot să stau mână în mână cu fetița mea, ca într-un moment infinit de fericire. Fraza asta este tastată chiar de ea. M-a întrebat ce scriu, i-am povestit, s-a uitat cu drag la mine, eu – cu lacrimile strânse tare în mine -, și m-a luat de mână.

Photo By: photo credit: Unsplash.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.