Modern Mother

| reset, reshape, repurpose yourself |

Când ai ajuns la ”nu mai rezist, copilul nu mă ascultă”, oprește-te și ascultă tu

Prima dată am avut o strângere de inimă înainte de Sfântul Nicolae. Părinții discutau despre cum nu o să le mai dea cadourile copiilor pentru că nu ascultă. Cum ar merita o nuielușă și poate chiar vor și primi una. De parcă asta i-ar pune pe gânduri pe copii și i-ar mai cuminți. Nu este o situație contexuală. Ideea “copilul nu e cuminte, nu (mai) merită nimic” apare destul de frecvent în rândul părinților și devine stringentă în perioadele în care aceștia se simt la capătul puterilor, acumulând tot felul de frustrăti vizavi de comportamentul copilului. Părinții devin brusc extrem de autoritari – nu îi mai dau nimic, gata!  / dau milităria jos din pod!– și apelează la toate metodele care le vin în minte, de multe ori disperați de lipsa de efect a acestora: am interzis, m-am supărat, am țipat, nu știu ce să mai fac, nu mă mai înțeleg cu el!

De multe ori, descriind situația, părintele înșiruie o avalanșă de restricții și pedepse. “Nu mă mai înțeleg cu copilul meu” devine o luptă de putere, în care părintele se aruncă cu multă înverșunare și prea puțină înțelegere. Rezolvarea ar trebui să se facă pe cale amiabilă. Când intervine ”nu știu ce să mai fac să funcționeze”, problema nu este la copil, este la părinte, care a tot reacționat disproporționat, haotic și ineficient, lăsându-l pe copil debusolat, neînțeles, nervos și singur. De fapt, mai neascultător, cum spun părinții.

1/ Singurul limbaj la care copilul reacționează este cel al dragostei
Când copilul e nervos, să reacționăm cu dragoste. Când copilul e agitat, să îi transmitem din calmul nostru. Când impunem limite, să îi explicăm de ce nu trebuie să facă anumite lucruri. Când copilul e nemulțumit, să îl ascultăm, oricât de mici sau ușoare sau chiar amuzante ni se par luptele sale (de fapt nu sunt nici mici și nici ușoare și deloc amuzante). Când copilul nu mai ascultă, să stăm și mai mult lângă el, să intrăm în lumea lui, relaxat, prin joc. Să îi spunem cât de minunat este, cât suntem de fericiți să fim împreună, cât de mult îl iubim. Să creăm timp dedicat doar pentru relația noastră. Să încercăm să înțelegem de unde vin revolta și furia și să le vindecăm prin apropiere. Când noi cooperăm, el cooperează.

2/ Cu cât părintele e vizibil mai disperat să îndrepte lucrurile, cu atât copilul e mai determinat să nu îi facă pe plac părintelui
Problemele s-ar rezolva mai ușor dacă noi, părinții, ne-am mai relaxa un pic. Uneori facem caz din lucruri mărunte. Alteori cerem prea mult, uitând parcă ce vârstă are copilul nostru. Frecvent suntem prea dornici să mulăm copilul pe personalitatea noastră, cerându-i sa fie cum suntem noi sau cum am vrea să fi fost noi sau cum credem că i-ar fi mai bine, printr-un filtru al preconcepțiilor și prejudecăților noastre. Cu cât ne încrâncenăm să îl facem să acționeze cum ne dorim, cu atât el se va opune. Copiii simt când ne enervează ceva și asta e pedala pe care o apasă pentru a deține controlul. Cu cât ne irităm mai atare – și percep imediat stările noastre – le transmitem mesajul că puterea este la ei. Pe măsură ce devenim mai disperați, schimbând metode după metode pentru a rezolva lucurile, le dăm de înțeles copiilor că suntem depășiți. Depășiți de o situație pe care ei au provocat-o. Așa cum spune Janet Lansbury, copiii nu se simt bine când simt că au putere asupra părintelui. Ei au nevoie să coopereze și să aibă părinți lideri, fermi, care să acționeze cu înțelegere, cu dragoste.
Înainte de orice, aș scrie cu litere îngroșate: să nu uităm că avem în față un copil, iar copiii fac lucruri nebunești, nu sunt capabili să perceapă riscurile, nu își controlează emoțiile, iar oboseala, nervii, frustrarea, agitația se reflectă imediat în comportamentul lor. Când pedepsim, admonestăm, țipăm, îi încărcăm cu nervi, frustrare, agitație, îi determinăm să fie mai neascultători. Să discutăm cu blândețe și să intervenim cu afecțiune, să arătăm dragoste, ca să vindecăm.

3/ Micile victorii, câștigate prin forță, sunt victorii iluzorii, îl îndepărtează pe copil de părinte și erodează încrederea dintre cei doi
Pedepsele nu funcționează. O zic toți experții în psihologia copilului, o arată cercetările. Copiii se supun, dar nu din convingere, ci ca să le facă pe plac părinților, provizoriu. Pentru ca mai apoi să inventeze metode ca data viitoare să fie mai șmecheri și să nu fie prinși. Să fim sinceri, copiii sunt foarte creativi, mai creativi decât părinții.
Copiii pedepsiți (cu pedepse dureroase pentru ei, care îi fac să se simtă dominați agresiv și lipsiți de apărare – i-am luat tableta, nu îl mai las afară, nu mai primește ciocolată, i-am aruncat jucăriile) se simt neînțeleși tocmai de părinți, persoanele de la care așteaptă cea mai multă deschidere. Închid carapacea, se izolează. Și, pentru ca imaginea să fie complet de dureroasă, primesc și o morală, uneori nedrept de dură. Copiii nu preiau morala cum am crede noi, pentru ei e un mare reproș și atât. În general, li se reproșează un comportament neadecvat și o atitudine nerecunoscătoare față de un părinte care a făcut atât de multe. Pedeapsa și morala rup, ușor-ușor, câte o verigă din lanțul care îi unește pe părinte și copil. Discuția calmă strânge legăturile și e nevoie de câteva tehnici simple și de efect, cum ar fi: ”știu ce simți”, ”povestește-mi despre”, ”zi-mi un lucru bun de azi și un lucru mai puțin bun”, ”vin și eu să ne jucăm cu păpușile”, ”azi stăm jumătate de zi doar noi, ce vrei sa facem?”.

”Nu mai rezist, nu mai știu ce să fac, nu mai pot, nicio metodă nu funcționează”? Nu e decât o soluție pentru părinte: STOP tuturor metodelor punitive, început dialogul cu copilul, mers la sufletul lui, aplicat un pansament cu dragoste, vindecător. Până trece, pas cu pas, cu răbdare. Sigur trece așa.

Photo By: pexels.com
27 comentarii la
“Când ai ajuns la ”nu mai rezist, copilul nu mă ascultă”, oprește-te și ascultă tu”
  • intrebarea mea este la ce grupa de varsta se refera articolul? pentru ca de la 7 ani incolo ai senzatia ca vorbesti cu peretii. copilul parca surzeste brusc si il loveste uitarea la toate cate stie foarte bine ca le are de facut. plus nu te mai lasa sa deschizi gura ca el stie mai bine absolut orice. la 9 ani deja e mare si ia decizii singur, chiar si peste ceea ce ati hotarat impreuna. cu toata rabdarea si intelegerea din lume simti ca esti invizibila uneori.

    • Din punctul meu de vedere, se refera la orice grupa de varsta, inclusiv la adulti, doar metodele de ascultare si apropiere difera. Trebuie sa gasim insa metode din ce in ce mai subtile de a fi in viata copiilor nostri, alaturi de ei, sa ii ascultam si sa fim rezonabili in ceea ce le cerem.

      • Dupa 9-10h de munca, e utopic sa creada cineva ca poate avea rabdare de fier pentru o “rezolvarea care ar trebui să se facă pe cale amiabilă”. La 18.00, cand anungi acasa, dupa 45 de min de condus prin trafic nebun, esti numai bun de .. subtilitati.

        Toate sfaturile astea sunt bune pt cei cu mult timp liber.

        • Eu lucrez de dimineata pana seara tarziu, iar ca sa ma detasez de stresul de la serviciu, merg pe jos 15 minute, de la metrou pana acasa. As putea sa vin cu masina de la birou, dar am ales aceasta varianta, pentru ca ma ajuta mai mult sa nu ma stresez inutil. Sfaturile sunt pentru parinti, e datoria noastra sa ne gasim metodele prin care sa ne calmam si sa reusim sa fim disponibili pentru copiii nostri.

  • Teoretic totul e bine, frumos și posibil. În realitate… nu știu cât de valabile sunt sfaturile.
    Unele articole par scrise de psihologi care nu au copii. Sau au copii cuminți genetic.

    • Toate sfaturile sunt din experiența mea de mamă. Toate articolele sunt scrise mine, am copil și nu scriu decât despre modul în care procedez eu. Nu am un copil cuminte genetic – nici nu cred că există un astfel de copil. Am un copil la ale cărui nevoi ne acordăm, atât eu. cât și soțul meu, cât se poate de mult. 🙂

    • Chiar am vrut sa scriu ce ati zis dvs! Cresc singura un copil de 2 ani. Am epuizat tot calmul si rabdarea din mine. La 2 ani sa ii ascult sentimentele? Ce sa imi spuna?! Ici colo cate un cuvant pocit. Am explicat de nenumarate ori ( degeaba vorbesc de ambulanta, buba , ca atat intelege , despre moarte si multiple leziuni interne incompatibile cu viata sa veniti voi psihologii sa explicati) ca nu sarim pe geam de la et 4. Imi recomandati sa stau relaxata?! Urla ca nu o las sa bea detergent. Am lasat-o sa bage degetul in foc, sa SIMTA, pentru ca explicatiile verbale s-au epuizat. Si stii care e partea buna?! Tot vrea sa bage mana in foc! E un lucru bun sa o las sa se arda si nu imi dau eu seama?! Exista copii genetic cuminti, cunosc, in traducere libera mutalai. Voi cei care scrieti articole asa ati fost crescuti?! Va trageau o palma de va consiliau instantaneu!

      • La 2 ani copiii trăiesc sentimentele mai puternic decât o facem noi adulții. Dacă v-ați detașa de nervii pe care îi aveți pe copil, ați vedea că are foarte multe de spus, dincolo de cuvintele pocite, cum le spuneți dumneavoastră, eu le-aș numi simpatice. Dar deși înțelege foarte multe, cu siguranță nu percepe concepte ca leziuni incompatibile cu viața sau moartea. Dacă simțiți că ați epuizat explicațiile verbale, mai faceți o incursiune în sufletul dumneavoastră și vedeți cum tratați aceste situații: cu nervi, iritare, nerăbdare? Această atitudine este perfectă pentru copil pentru a continua să apese pe pedala care vă scoate din confort și calm. Vă recomand să o urmăriți pe Janet Lansbury și să aplicați metodele ei și veți vedea că relația dumneavoastră cu copilul se va îmbunătăți considerabil. Toți copiii sunt buni și cuminți, comportamentul lor oglindește stilul de parenting al părinților. Un părinte calm, ferm când e nevoie (nu aspru), stăpân pe sine va avea un copil calm, care are încredere în ce spune părintele și nu simte nevoia să îi testeze, cu consecvență, limitele, calmul și răbdarea. Înainte de a arunca vina pe copil, v-aș recomanda să analizați reacțiile dumneavoastră.

  • Cred ca ar fi foarte foarte util daca ati putea relata exemple concrete din viata dvs. Generic nu ajuta pe nimeni. Nu e datoria dvs sa ajutati ce e drept, dar daca o faceti as avea un sfat daca se poate. Va rog relatati exemple concrete. Cand copilul meu a inceput ziua cu nu: nu vreau sa ma spal pe dinti, nu vreau sa mananc, nu vreau sa ma imbrac si dvs trebuia sa ajungeti la ora fixa la birou, cum ati procedat? Eu de exemplu am o fetita de 3 ani si 9 noua luni. Cu suisuri si coborasuri am incercat sa aplic tot felul de tehnici cu blandete dar cu fermitate. In schimb acum ma depaseste situatia si copilul din martie nu mai merge la gradinita. De o saptamana absolut toate sunt nu si nu merge cu aplecatul catre el cu dragoste etc. Ca metoda generala da, e munca de zi cu zi. dar uite ca sunt n situatii in care ei tot rabufnesc iar unele lucruri sunt contra timp si nu merg cu giugiu mugiu. In concluzie cred ca ar fi de mare ajutor niste situatii concrete in care copilul a facut x si parintele a ales varianta y.

    • Multumesc pentru sfat, am dat multe exemple de-a lungul timpului si o am sa o mai fac. Cand copilul nu vrea anumite lucruri, fac compromisurile eu, nu astept de la copilul meu sa le faca. Stiu ca in momentul in care intra in blocaj si nu vrea sau vrea cu incapatanare ceva, mai rau fac daca insist. Aleg compromisurile in functie de situatie – nu vrea sa manance – e ok, mananca mai tarziu, cand va vrea. Eu nu imi pierd rabdarea, insa ii vorbesc serios si nu ii place sa ii vorbesc prea ferm. Noi ne-am gasit echilibrul in asa masura incat simte ca suntem contra timp si trebuie sa se grabeasca, nu e loc de negocieri. Poate si pentru faptul ca vorbesc foarte mult cu ea, nu o amagesc si nu o pacalesc. Intotdeauna i-am explicat cum stau lucrurile si are incredere in mine. Nu am avut niciodata probleme dimineata, inainte de a pleca la gradinita, sa nu vrea sa se imbrace sau se spele pe dinti etc.

  • Eu cred ca sunt cel mai rău părinte…. Deși citesc mult despre, încerc sa vb frumos, sa mulțumesc pt tot și sa îl încurajez, parca totul dispare când face crize iar eu pic în capcana și nu gestionez deloc cum TB. Dula ce tipam,îmi pare rău și as vrea sa îl țin în brate și sa ne iubim.claaaaar, eu am probleme ‍♀️

    • Eu mi-am spus: nu tip niciodata la copilul meu si pur si simplu nu tip. Poate si de asta, nu a ajuns niciodata sa se poarte astfel incat sa imi pierd rabdarea total. Avem un echilibru pe care, instinctiv, il mentinem si de o parte, si de alta.

  • Am un copil de 6 ani si o fetita de 2 ani. Baiatul mai mare sta des cu bunicii (parintii sotului), am stat o perioada cu bunicii si s-a atasat foarte mult de ei si invers bunicii de copil. Ulterior ne-am mutat la bloc, pentru ca era fetitia mica, imi era enorm de greu sa ma ocup de ambii, pentru ca sotul lucreaza mult si vine tarziu acasa. Asa ca baiatul a stat la bunici si in wk end venea la noi, eu cu fetita il vizitam zilnic…. ca si mama mi-as dori sa stea cu noi mai mult, dar tot timpul imi spune ca nu vrea sa doarma la bloc, ca nu-i place aici si parca nici nu mai prezint o autoritate pentru el….. sunt disperata, nustiu cum sa-l conving ca aici e locul lui, cu surioara lui care are deja 2 ani si 4 luni si vrea sa se joace cu el.

    • Fiecare ia decizia pe care o simte in inima. Eu pot sa va spun doar parerea mea: nu as face diferenta intre copii. Baiatul se poate simti abandonat, iar copiii nu reactioneaza logic. Poate sa puna ca nu ii place la bloc, cand de fapt sa fie un mod de a comunica faptul ca e suparat ca nu sta la bloc. Cred ca puteti incepe sa il readuceti treptat acasa, marind timpul pe care il petrece in familia apropiata si reducand treptat timpul cu bunicii.

  • Buna seara!! Am un baietelul de 5 ani si 4 luni. Nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga ca trebuie sa se opreasca si sa ma astepte cand trece strada, sa nu alerge in panta. Am fost la un parc de distractii in UK, am zis ca-si rupe picioarele. Cu mare noroc nu s-a nenorocit. I-am spus sa se opreasca, nimic. I-am repetat ferm, nimic. Am răcnit pentru ca m-am speriat, nu a putut sa se oprească, alerga pe un drum in panta si ajunsese in punctul in care ii era imposibil s-o faca. Pană la 4 ani nu am tipat niciodata la el, dupa varsta asta am inceput sa o fac. Am realizat ca nu este bine si am inceput sa ma controlez. A fost foarte greu si este, asta pentru ca sunt moments cand simt ca imi plesneste creierul. Incerc si am incercat sa-i explic pericolele. Imi spune ca uita. Ii spun sa nu Luna guru pe balustrade sau sa Lingala masa de la restaurant, ii repet si ii aduc aminte de pericole de faptul ca se imbolnaveste si ca asta il face sa nu se poate juca.. Este ca si cum vorbesc cu un chines ce nu stie romaneste. Cand il intern de ce face asta, imi spune ca nu stiu de ce si ca uita ca nu trebuie sa faci asta. Nu este un copil rau doar ca nu poate realiza mereu o situatie care-l Pune in pericol.. Cum sa fac sa realizeze cand o situație este periculoasa pentru el? Multumesc.

    • Scuze dar calculatorul scrie ce vrea el. Corectez . Ii spun sa nu lingă balustradele sau masa de la restaurant.Este ca si cum vorbesc cuun chinez care nu stie romaneste. Cand il intreb de ce face asta imi spune ca nu stie si ca uita ca nu trebuie sa faca asta.

    • V-aș recomanda să tratați situațiile în care nu ține minte cu înțelegere și răbdare, fără să îl puneți în situația de inferioritate. Eu îi spun fetiței mele: data viitoare o să îți amintești. O să vezi că din ce în ce mai mult o să ții minte și o să știi ce ai de făcut. De-asta sunt aici lângă tine, să te învăț. De câte ori fata mea încerca ceva riscant, cum ar fi să traverseze strada singură, îi spuneam ferm că e periculos și traversăm doar de mână. Atenția mea a fost 100% asupra ei la traversat strada, nu am așteptat-o pe ea să își aducă aminte, am luat-o eu de mână prima, formându-i astfel un comportament. Copiii mici au nevoie de noi să îi supraveghem în momentele cheie și noi trebuie să fim mai întâi cei responsabili, ei nu au cum să fie, nu au capacitatea. Dar dacă le reamintim continuu, vor reține ce au de făcut. Apoi, e important să nu facem din situațiile astea o tragedie. Linge balustrada? Putem să îi arătăm că înțelegem de ce are pornirea asta, pentru că probabil e rece, îi place senzația etc, dar că nu e ok, pentru că se poate îmbolnăvi. Punct. Nu aș da explicații suplimentare, nu cred că ei gândesc atât de departe în termeni de consecințe. Cu cât lungim discuția, cu atât facem situația mai problematică și copilul va vrea să o exploateze. A doua oară reacționăm la fel, cu calm și explicații scurte. Trebuie să fim mereu în priză, explicând, prevăzând următorul pas. Ește o muncă grea? Cu siguranță, dar acum, în primii ani, punem bazele pentru mai târziu. După 10-12 ani nu ne vor mai asculta.

  • Buna ziua,
    Sunt mama de fetite, dar problemele sunt la cea de 13 ani, aflata intr-o perioada precoce de pubertate. Cand cu tumulturi de iesiri nervoase, cand cu inchideri in propria carapace. Sunt convinsa ca aceste trairi intense sunt trecatoare, insa am senzatia ca pierd teren pe zi ce trece. A scazut interesul fata de scoala, desi ii explicam in permanenta cat e de importanta, nu mai pot discuta cu ea deschis, asa cum o faceam inainte, iar in rarele momente cand reusim asta, comunicam mai mult prin lacrimi, decat prin cuvinte. Toate banalele lucruri si evenimente aferente unei zi normale, trec de la agonie la extaz si invers.
    Acum prietenii sunt mai importanti decat familia. Sa fi maine imbracat cool la scoala e mai important fata de cat te-ai pregatit pt testul pe care urmeaza sa-l dai. Etc…
    De pilda, daca ne-am trezim seara la ora 21, 22 cu temele pe jumatate facute, cateva zile la rand, pt ca mai mult suntem prezenti la mesajele grupurilor de whatsApp, care bip-aie in continuu, i-am confiscat telefonul initial pe perioada timpului dedicat temelor, apoi, pentru ca rezultatele notelor de la teste erau la fel de mediocre, i l-am luat pt cateva zile, s-a lasat cu tragi-comedii de tipul: ”voi nu ma mai iubiti”… ”la 18 ani voi pleca de-acasa”… ”de ce-mi trebuie atata scoala, doar ca sa traiesc si sa platesc facturi? as putea fugi in padure”…”nu ma mai comparati cu alti colegi, ar trebui sa ma iubiti asa cum sunt”… etc.
    Este un copil inteligent, cu o puternica personalitate, este mai mereu liderul grupurilor din care face parte, ca e vorba de clasa, ori in tabara, ori printre copiii de pe strada. Dar cu toate astea, acasa o simt slaba si introvertita.
    Ii spun ca vreau sa-i fiu prietena, dar nu mi se deschide, de-abia comunicam.
    Mi-as dori o atitudine mai serioasa fata de scoala. Nu pricep de ce nu intelege lucrul asta, ii amintim mereu de examenul de capacitate, de medii, de admitere la liceu…, pe moment am senzatia ca a inteles, se inchide in camera ei, iar in loc sa ia cartea in mana sa-si maresca nota, cauta solutii de nisa.
    As vrea sa stiu cum sa gestionez mai bine situatiile, din teorie stiu unde anume gresesc, insa, atunci, pe moment, nu percutez la timp.

    • Fata mea mai are pana la adolescenta, dar as incerca sa spun cum vad eu lucrurile. In primul rand, v-as recomanda sa va intoarceti in propria adolescenta si sa vedeti cum gandeati atunci. Eu tin minte ca nu conta ce imi spuneau parintii, eu stiam mai bine. Să nu uitam ca există o parte a creierului, cortexul prefrontal, implicat in luarea deciziilor asumate si prevederea riscului, care se dezvolta abia putin dupa 20 de ani. Asadar, asa cum copiii mici nu pot lua cele mai bune decizii pentru ei, evaluand toate situatiile de risc, nici adolescentii nu sunt capabili. Nu spun asta pentru a gandi noi, parintii, in locul lor, ci pentru a arata intelegere si empatie fata de deciziile lor care ne pot parea ilogice. V-as recomanda sa intrati putin in universul ei si in lumea ei, in loc sa ii cereti ei sa se poarte ca un adult responsabil, pentru ca asta ii creeaza frustrari si sentimentul că este neinteleasa. Cautati in tot solutiile de compromis. Unde puteti ceda, unde puteti renunta la lupta, unde ii puteti lasa spatiu de manevra si libertate. La fel si la scoala, incercati sa fiti alaturi de ea si sa vedeti de ce nu ii place, de ce nu isi doreste note mai mari, fara sa puneti presiune pe ea sa faca asa cum doriti dumneavoastra. Uneori aratandu-i intelegere si lasandu-i libertatea de a decide o poate determina sa se poarte mult mai responsabil decat facandu-i morala. Aratati-i incredere, ca poate sa stea si pe telefon si poate sa si invete. Eu, personal, imi faceam temele cu televizorul pornit pe MTV si stiind toate melodiile care rulau. Asta nu m-a oprit din a fi in top in clasa, chiar si la liceu. Apoi, nu mai suntem in clasa 1, cand copiii sunt buni la toate. E normal sa existe materii care nu ii plac, peofesori care nu ii plac, incercati sa o incurajati sa mearga in directia in care ii face placere. Indrumati-o sa afle lucruri pentru a se dezvolta personal, nu pentru a lua note la scoala. Incercati sa nu ii mai tineti predici. Niciun adolescent nu le asculta. Din contra, va incerca sa evadeze cat mai repede in universul personal. Când veti discuta cu ea de la egal la egal, incercand sa ii intelegeti punctul de vedere, fiind alaturi de ea no matter what, chiar si cand ia note mediocre, incurajand-o pe ea sa gaseasca solutiile, cu intrebari de ghidaj (cum ai vrea sa faci, ce ai vrea, ce ti-ar placea, ce nu ti-ar placea, ce crezi ca s-ar intampla daca, ce ai face etc) in loc sa i le serviti dumneavoastra cu moralitate, va incepe sa se deschida. Aceste tragi-comedii sunt realitatea ei, sentimentele ei. Iubiti-o si apreciati-o pentru ce este si cum este nu pentru ce nu face si nu intelege. Vedeti magia ei si incercati sa i-o amplificati, oferind credit sentimentelor ei. Cea mai buna calitate a unui prieten este sa asculte fara sa judece.

  • Îmi pare rău să spun, dar explicațiile Dvs. nu au leac. Am fost un copil problemă, am petrecut 1-4 la catedră pentru că învățătoarea a înțeles că nu există altă șansă ca un copil inteligent să poată absolvi o școală normală. Din 5-12 totul a fost calvar pentru mine și părinții mei. Și aici spun că am făcut numai ce am vrut eu, până când la 17 ani am primit 6 luni condamnare. Și de aici pot spune că m-am făcut băiat mare. Am reluat studiile, am reușit independent să dezvolt o afacere și mi-am întemeiat o familie. Nimeni nu dădea o singură șansă datorită trecutului. Acum trăiesc în Germania cu familia, și începe calvarul pentru mine. Băiatul și fata au reacții similare cu ale mele. Sunt într-adevăr oglinda mea. Am citit și citit, nu găsesc decât o singură explicație: genetica
    Soția mea a fost comportament model, cu premii școlare, viața liniștită și prea civilizată. A mărturisit că odată a chiulit de la ore pentru că a silit-o clasa. Mă umfla râsul când îmi aduc aminte că aveam săptămâni fără să ajung macar in curtea școlii. Reușesc să văd la ei că vor să facă doar ce le face lor plăcere, știu teoria perfect, nu aplica deloc, soția mea vorbește ore cu ei, dar simt că ei o tratează ca pe un radio cu volumul in surdină. Avem activități zilnice împreună, mergem la plimbare cu bicicleta, in parcuri,etc. Chiar reușesc să petrec suficient timp cu ei, soția se joacă cu ei in weekend chiar și o zi întreagă….. Lego
    Cu toate acestea își bat colegii, vorbesc urât cu ei, fac mișto de ei, merg la directoare săptămânal, și cu toate acestea mesajele prealuminatelor cadre didactice germane, cu tot cu consilierii lor psihologici, spun că nu știu ce motiv există pentru acest comportament. Sunt surprinși că vorbesc foarte bine germana, au rezultate excelente la științele școlare și totuși sunt foarte irascibili și agresivi. Când începe circul totul se termină cu bătaia colegilor, mers la directoare, petrecut ziua cu consilierii și apoi mesaje și telefoane cu noi.
    Nu au acces la internet, jocuri pe calculator, primesc televizor doar o oră pe zi dacă nu avem ceva conflicte în casă. Și da, se bat că chiorii din varii motive, de cele mai multe ori din cauza unei diferențe de opinie.
    Am întrebat, am discutat și de rezolvat nu am rezolvat mare lucru. Mereu motivează m-au enervat, m-am supărat….. Noi trăim o viață liniștită, fără stres financiar, și petrecem timp împreună. Dacă aveam și o viață stresantă, datorii la bănci,program de lucru încarcat, timp limitat sau redus petrecut în familie mai înțelegeam. Nu știu unde este buba. Mai ales că eu am fost la fel, au încercat ai mei orice și totuși nu a funcționat decât șocul psihologic. După 6 luni de detenție am înțeles că puteam face lucruri mai grave și am apreciat libertatea la maxim. Motivația pentru succesul ulterior nu a fost decât foamea de a demonstra că se poate și altfel, că se poate chiar dacă ai calcat pe bec și ceilalți râd de grozăvia facută. Exact aici nu vreau să ajungă micii mei talibani…. Simțiți-va liberi să comentați și poate voi găsi antidotul

    • Buna ziua, nu as putea sa spun, in cazul dumneavoastra unde e problema. Dincolo de genetica, sa stiti ca mediul are un mare impact asupra expresiei genelor. Dumneavoastra ati enumerat fapte, dar dincolo de fapte sunt emotii. Putem vorbi ore cu un copil sau 10 minute, depinde de pe ce pozitie ii vorbim si cat il ascultam. Cand spuneti: ”simt că ei o tratează ca pe un radio cu volumul in surdină”, va spun, cu toata sinceritatea, ca sotia nu poarta un dialog. Ce le spune copiilor nu te le trezeste interesul, ba, din contra, ii departeaza cu fiecare discutie. La fel, ”Nu au acces la internet, jocuri pe calculator, primesc televizor doar o oră pe zi dacă nu avem ceva conflicte în casă.” cum credeti ca se simt copiii dumneavoastra? Mai departe, ganditi-va la cum gestionati aceste momente: ”Și da, se bat că chiorii din varii motive, de cele mai multe ori din cauza unei diferențe de opinie.” Si eu ma bateam cu sora mea cand eram mici si, desi am avut niste parinti minunati (cadre didactice, deci cu experienta in psihopedagogie), cand ma uit acum in urma, nu cred ca au stiut sa echilibreze aceste momente, ca dovada ca si acum am conflicte latente cu sora mea. Pentru conflictele intre frati va recomand sa o cititi pe Laura Markham. Am scris si eu putin despre asta, aici http://www.modernmother.ro/2017/05/ce-e-de-facut-cand-fratii-se-cearta/. Copiii agresivi trebuie intelesi, nu pedepsiti. Agresivitatea ascunde o suferinta, pe care trebuie sa o identificati, sa va delimitati de ce faceti, spuneti, cum trebuie sa se poarte etc, si sa vedeti lucrurile din perspectiva lor – care sunt micile frustrari si marile suparari, cum va vad ca reactionati in diverse situatii, cum le dati ocazia sa sufere, sa planga, sa exprime ce simt.
      Poate o metoda buna ar fi sa va intoarceti inspre copilaria dumneavoastra sa intelegeti de ce reactionati cum reactionati, de unde venea agresivitatea, ce credeti ca v-ar fi prins bine. Poate niste copii de varsta mai mare sau niste adulti foarte apropiati de copii ar putea sa fie un fel de mentor pentru copiii dumneavoastra, sa ii asculte si sa le ofere credit neconditionat. Sa simta ca sunt minunati si nu trebuie sa atraga atentia facand lucruri care, in fapt, nu ii face sa se simta confortabil, dar trebuie sa le faca mai departe pentru ca au intrat intr-un cerc vicios, acela in care sunt perceputi ca niste copii rai. Puteti sa cititi, daca aveti timp, si blogul scris de Janet Lansbury, chiar daca e pentru copii de varsta mica, e un eye-opener. Fetita mea e de varsta scolara, dar eu ma intorc periodic la articolele ei, pentru inspiratie legata de mindset si atitudine generala fata de copil.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.