Modern Mother

| mothering & more |

De ce nu ”m-am supărat pe tine”

Unul dintre lucrurile de bază pe care le știe fata mea despre relația noastră este că nu mă supăr niciodată pe ea. Asta nu înseamnă că suntem într-o armonie completă (ce utopie!). Se întâmplă zilnic să avem păreri diferite despre cum sau ce face sau despre cum sau ce fac. Nu înseamnă că, dacă nu mă supăr, nu are limite legate de sănătate, siguranță sau respectarea confortului celor din jur (ca o paranteză, cea mai dureroasă restricție este cea legată de deranjul vecinilor) . Dar niciodată nu pun o barieră între noi două spunându-i ”m-am supărat pe tine”. Nu opresc un comportament atrăgându-i atenția că dacă nu face ce îi spun mă voi supăra. Nu îmi doresc să facă anumite lucruri sau să nu le facă pentru a-mi face mie pe plac, ci să știe că există explicații care stau în spatele deciziilor.

Supărarea pe copil pentru a taxa un comportament arată că cel care se supără deține adevărul absolut și puterea de a dispune de celălalt după propria dispoziție. Sunt 100% sigură să spun că nu acționăm niciodată consistent când ne supărăm pe copii. Uneori ne deranjează când țipă la noi, alteori facem haz pe tema asta. De cele mai multe ori depinde mai degrabă de dispoziția (adică oboseala) noastră, decât de acțiunea copilului. Astfel, acest “m-am supărat pe tine” este un instrument cu utilizare discreționară, abuzivă și arogantă, de care facem caz ca să reamintim că noi deținem controlul.

Dar de ce vrem să arătăm că deținem controlul? Despre asta este relația copil-părinte? Revin la resetarea de care avem nevoie aprig: rolul nostru de părinte este de a forma, nu de a corecta. Când nu ne convine un comportament, să discutăm, să îndrumăm, nu să ne grăbim în a formula amenințătorul “m-am supărat pe tine”. Care, în fapt, nu rezolvă situația, ci induce copilului un semnal de alarmă că trebuie să arate rapid supunere, pentru a-i face pe plac părintelui. Părinții relatează că atunci când copiii lor îi aud amenințând (da, e o amenințare) că se supără, devin automat mieroși și vin cu declarații de dragoste. Pentru mine este o dovadă a faptului că cei mici au nevoie de reconfirmarea relației. Nu o fac atât pentru că sunt manipulativi, ci pentru că se simt amenințați. Copiii nu sunt cu precădere manipulativi, ei maschează sub acest comportament teama, anxietatea, emoțiile pe care nu știu cum să le gestioneze.

Când le spunem copiilor că suntem supărați pe ei nu îi facem să se calmeze – ceea ce vedem e doar o mască. Din contră, îi încărcăm cu supărarea noastră peste frustrările lor și le predăm vina pentru sentimentele noastre, arătându-le că nu suntem în stare să gestionăm emoțional situația. În plus, îl plasăm pe copil într-o ipostază defensivă și, din păcate, închidem conversația. M-am supărat pe tine = nu mai vorbesc cu tine, nu îmi place de tine când te porți așa. Or, mie imi place de copilul meu și când țipă, și când plânge, și când e fericit, și când nu ascultă ce îi spun.

”M-am supărat pe tine” nu rezolvă un conflict, ci îl încheie cu un învingător și un în învins. Cel care pierde rămâne frustrat, un motiv în plus pentru o criză de nervi ceva mai târziu, pe care nu o să știm cum să o explicăm.

Când părintele spune ”mă faci să mă enervez”, ”mă superi”, ”mă enervezi” și se enervează ca răspuns la un comportament al copilului, procesul care stă în spatele acestei reacții este ”sunt supărat și e vina copilului”. În aceste situații, părintele nu își asumă responsabilitatea pentru propria reacție. Părintele ar trebui să se gândească ”Sunt supărat. Cum ar trebui să gestionez mai bine situația asta?”. În schimb, plasează întreaga responsabilitate pentru ce simte pe umerii celui mai mic.
Parenting without Stress, dr. Marvin Marshall

Photo By: pixabay.com
1 comentariu la “De ce nu ”m-am supărat pe tine””

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.