Modern Mother

| mothering & more |

Cheia comunicării cu copilul: îi acceptăm sentimentele

De când am citit cartea “Între părinte și copil”, mi-am nuanțat modul în care gestionez momentele sensibile din relația cu fata mea. Momentele sensibile sunt, în principal, cele în care este supărată, din cauza mea (am ajutat-o când de fapt voia să facă ceva singură, i-am pus o limtă care o deranjează) sau din cauze externe (a avut un conflict la locul de joacă, a deranjat-o ceva în relația cu bona etc). Sunt foarte atentă în primul rând la ce simte și îi arăt asta, apoi mă focusez pe găsirea de soluții – ori o întreb pe ea, ori vin eu cu ideea.

De exemplu, ieri s-a supărat pentru că voia să se urce singură pe bicicletă, stând pe roata din spate. Am vrut să o asigurăm și chiar să o ajutăm un pic, fiind o mișcare cam grea și periculoasă. Desigur, ea nu vede pericolul și s-a supărat grozav. I-am zis că o văd că e supărată pentru că voia să facă singură și a deranjat-o că am ajutat-o. M-a aprobat. I-am zis că am ajutat-o pentru că nouă ne era teamă să nu cadă, deși poate s-ar fi descurcat foarte bine fără ajutor. Dar uite, data viitoare vom sta lângă ea și o să încercăm să nu o ajutăm, să facă singură, așa cum își dorește. M-a aprobat suspinând. Și s-a calmat, am plecat la joacă.

Știu, sună foarte tehnic, dar nu o văd ca pe aplicarea unei formule magice, ci mai degrabă ca ieșirea din matricea rigidă cu care am crescut. Vorbesc despre moștenirea pe care am primit-o și care e implantată puternic în noi și care ne face să spunem: “n-ai de ce să fii supărat”, “te superi din atâta lucru”, “hai, nu mai plânge, e o nimica toată”, “de ce te porți urât”, “fii cuminte”, “fii curajos”, “mă așteptam la mai mult de la un copil așa deștept ca tine”. Cuvinte pe care le-am auzit și le auzim în jurul nostru și le repetăm mecanic, fără să ne gândim ce valoare au, dacă fac bine, cum credem, sau, din contră, mai mult rău. Pentru că ne vine natural să le spunem, le luăm de-a gata, ca fiind a priori bune.

Știam și deja făceam mult în direcția asta, atât de frumos punctată în carte: să acceptăm sentimentele copiilor noștri, din toată gama. Să nu le transmitem mesajul că este anormal să fie nervoși (“la vârsta ta și ai deja nervi?!”), să se supere când nu le iese ceva (”te superi degeaba, mai încearcă”), să plângă de nervi sau supărare (”nu rezolvi nimic dacă plângi”), să simtă că nu sunt iubiți sau băgați în seamă suficient (”iar vrei să ne jucăm, tocmai am stat împreună”), să nu aibă chef de socializare (”nu înțeleg de ce nu vrei să te duci să te joci cu copiii”), să simtă agresivitate față de alți copii (”cum poți să faci așa ceva, ești rău!”). Toate reacțiile astea nu sunt anormale. Iar la copii sunt impulsive, de necontrolat în primii ani de viață și încă greu de controlat mai târziu. Cu toții simțim din toate, zi de zi, inclusiv sentimentele astea pe care le catalogăm ca fiind negative – nervi, supărare, frică, poate uneori invidie, lașitate. Important e să îi învățăm pe copii cum să le recunoască, să gestioneze astfel de momente și să treacă peste ele găsind soluții. Nu e cazul să le reprimăm cu bruschețe și să îl facem să se simtă vinovat, prost, rău, imatur, egoist și tot așa.

Cartea asta e o terapie de suflet. Te face să îți examinezi relația ta cu toți din jur, nu doar cu copilul. Cum ai fost crescut: de ce nu am încredere în mine, de ce aștept confirmările celorlalți, de ce nu mă pot opri să respir și doar să respir, cu mintea liberă. Cum te manifești față de persoana iubită: e un semnal să nu mai fiu atât de critică, să văd întâi de toate ce simte, nu ce face, să empatizez cu ce simte, să învăț să am mai multă răbdare, să rețin că nu doar la copii comportamentele exprimă sentimente.

Las câteva idei din carte:

Când un copil povestește un incident ori pune întrebări legate de el, adesea cel mai bine este să te referi nu la incindent, ci la relația pe care o implică sau la sentimentele din jurul lui. În spatele multora dintre întrebările copiilor se află dorința de a se mai asigura o dată.
Pentru copii este o mare ușurare să descopere că sentimentele lor sunt o parte firească a experienței omenești. Și nu există cale mai bună de a le transmite acest lucru decât arătându-le că îi înțelegi. Când un copil afirmă ceva despre el însuși, este în general de dorit să îi răspundem nu aprobându-l sau dezaprobându-l, ci oferindu-i indicii clare că îl înțelegem dincolo de așteptările lui.
Deși nu avem libertatea să alegem emoțiile care se nasc în noi, avem libertatea să alegem cum și când să le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Iată punctul crucial.
Când îi dăruim copilului timp și compasiune, astfel încât să îl înțelegem, trimitem mesajul ”Ești important pentru mine. Vreau să înțeleg ce simți”. În spatele acestui mesaj vital se află ceva liniștitor: ”Când vei redeveni senin, vei găsi soluțiile cele mai bune.”
Photo By: https://www.flickr.com/photos/thebriscoes - under cc license
1 comentariu la “Cheia comunicării cu copilul: îi acceptăm sentimentele”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.