Rareori plec de acasă, în afară de serviciu, fără fetița mea sau fără soțul meu. Evit să stabilesc întâlniri seara, evit să ies în weeekend. Cel mai mult sunt la cumpărături de haine (dacă e strictă nevoie, pentru că e o activitate îndelungată) sau la alergat. Pe măsură ce trece timpul și cresc distanța curselor (de alergat, nu de shopping), lipsesc din ce în ce mai mult.

În patru ani și jumătate nu am fost cu soțul meu la nicio cină în doi, la niciun film, în nicio escapadă de o săptămână, de un weekend sau de o zi. Nu ne plângem de asta, nu ne lăudăm cu asta. E o simplă alegere pe care am făcut-o pentru că ne dorim să petrecem cât mai mult cu copilul nostru. Nici ea nu își dorește acum să rămână fără noi, este la vârsta la care mama și tata sunt cele mai importante persoane din viața ei.

Stăm amândoi foarte mult timp cu ea. Uneori este obositor, căutăm pretexte să luăm o pauză măcar de 2 minute, pe care o lungim la 5. Facem cu schimbul. E tare greu să te joci și să faci față unui copil. Te solicită până la epuizare și dacă te eschivezi se face că nu aude sau că nu pricepe, transmițându-ți, de fapt, că nu ai scăpare. Ca orice copil de 4 ani, are momente când se enervează, când țipă, când se supără, când ne aruncă cuvinte dureroase. Nu sunt multe și le încasăm cu înțelegere, sunt ca niște furtuni de vară, apar pe neașteptate și trec repede.

Nu i-am adresat niciunul dintre noi vreun cuvânt urât, nu am jignit-o, nu am abandanat-o la nervi sau supărare. Nu am insinuat că exagerează în vreo reacție, nu i-am ridiculizat stările, am empatizat mereu cu dramatismul pe care ea l-a dat situațiilor.

Poate de asta nu simt disperarea pe care o văd (citesc) la multe mame care au copii de 3, 4, 5 ani și care nu mai găsesc nicio soluție pentru a se înțelege cu copilul lor. Timpul îndelung petrecut împreună, în care, majoritar, ea decide ce facem, ne pune în echilibru. Soțul meu are 100% aceeași abordare, uneori el este mai înțelegător și mai răbdător.

Mamelor disperate le-aș spune că există o soluție general valabilă și nu constă în corectarea copiilor, ci în schimbarea modului în care abordează relația cu copilul. Timp împreună, cum decide el (părintele intră în lumea copilului), și atitudine pozitivă.

Legat de timp, am explicat mai sus cum facem – cu siguranță sacrificăm din timpul nostru de adulți, dar lăsăm loc și pentru nevoile noastre, printre picături, prioritizând.

Atitudinea pozitivă vine din modul în care părintele se poziționează față de copil. E un fel de a fi umil / smerit. Este despre a fi recunoscător în fața copilului care este o minune și deschis la minte pentru a accepta că funcționează după alte principii, comparativ cu adulții, diminuându-ne așteptările (ajută niște cărți / articole de neuroștiință pentru a înțelege că procesul de maturizare a creierului se termină spre 20 și un pic de ani).

Atitudinea părinților față de copil aduce armonie. Pentru asta, e nevoie ca părinții să renunțe să judece, să critice, să admonesteze, să corecteze și să își abandoneze rolul de atotștiutori și dominatori. Să devină în primul rând empatici. E nevoie să înțeleagă că manipulările, șmecheriile, jignirile, țipetele, agresiunile până la lovituri, pe care le etichetează și de care se plâng atât de mult, sunt de fapt moduri de a comunica ale unui copil speriat sau anxios. Exact atunci, copilul are nevoie de asigurări și certitudini din partea unui părinte sigur pe el, care trebuie să arate că e în stare să facă față situației. Un părinte nervos, disperat, țipând, amenințând, arătându-se depășit, va genera mai multă anxietate și lipsă de încredere.

Cred că un lucru care mă ajută enorm în a fi cu fata mea, 100% pentru ea, este bucuria pe care o simt natural, de a fi împreună. Prețuiesc fiecare moment în care pot să o ating, să îi simt respirația lângă mine, în care o aud vorbind cu stilul ei de copil, în care îi văd mânuțele la lucru. Prețuiesc fiecare încercare de glumă pe care o face, fiecare ambiție mică sau mare pe care o arată, fiecare lacrimă de supărare. O plac și o admir și o consider în multe mai bună decât mine. Mă uit la ea și o las să știe cât de mult îmi place de ea și că și eu învăț de la ea. Nu e moment în care să nu simt cât de mult îmi place să fiu lângă ea și mereu îi spun cât de mult o iubesc, că e comoara mea, că este minunată, că mă bucur că sunt mama ei. Nu îmi vine niciodată să plec departe de ea, nu o ameninț că nu mai vorbesc cu ea sau că o las singură nici măcar în glumă. Știe că orice ar fi nu mă supăr pe ea. Nu mi se întâmplă niciodată să simt că vorbește prea mult, că mă exasperează cu întrebările, că vrea să facă doar ce vrea ea. O iau așa cum este, un copil de 4 ani, cu emoții mari și suflet și mai mare, care nu a deslușit încă lumea, dar care crește într-un ritm uluitor și care mă surprinde cu ceva nou aproape în fiecare zi. Mulțumirea de a o avea în viața noastră, recunoștința pe care o simt la propriu și pe care o gândesc mereu când stau lângă ea și o privesc mă fac să fiu, cum mi se spune de multe ori, zen în ce o privește.

Copilul meu este o minune, așa cum îi spun mereu, o minune care râde, cântă, se joacă, dansează, trântește, țipă, plânge, aleargă. În fiecare moment în aerul din casa noastră este energia asta pozitivă care o face să simtă că este o minune. Sunt sigură că mare parte din energie vine și de la soțul meu, care nu se exteriorizează atât de mult ca mine prin vorbe. Dar acum câteva seri l-am surprins cu cât drag o privea și o mângâia pe păr.