Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Ce crize de nervi aș face dacă aș avea doi ani!

Nu e ușor să ai doi ani. Uitându-mă la cum decurge o zi pentru fata mea, îmi dau seama că adună foarte multe frustrări, că pe cât de multe lucruri noi poate să facă, pe atât de multe nu le poate face (și foarte des încercările ei se încheie cu lacrimi). Adună atât de multe nu-uri, ai grijă, nu e voie, (și știu că bona îi mai zice nu e frumos) încât uneori mă minunez că e chiar rezistentă. Are, desigur, momente în care izbucnește și o înțeleg perfect, nu o condamn deloc, din contră, o încurajez să își exprime nemulțumirile și frustrările.

Dacă aș trece eu prin ce trece ea…. Cât de greu mi-ar fi!

Cât m-ar irita dacă aș avea nevoie de ceva și nimeni din jur nu m-ar înțelege. Cum să fac să explic? Neștiind alte cuvinte care să spună ce aș vrea să transmit, m-aș simți atât de neajutorată! Și să mi se întâmple chestia asta de câteva ori pe zi…

Ce m-aș supăra văzând în jurul meu copiii alergând, sărind, cățărându-se în toate felurile posibile, distrându-se, dorindu-mi să fiu și eu ca ei, să fac la fel. Și cât de dezamăgită și frustrată m-aș simți când, încercând o mișcare nouă, cu toată încrederea că aș putea trece peste momentele de nesiguranță, aș auzi vocea mamei, in spatele meu: e periculos, stai să te țin.

Mi-ar cam veni să mă trântesc pe jos într-un magazin imens în care alerg agățată de mâna mamei mele, în care văd atâtea lucruri interesante, dar nu am voie să le ating, nu pot nici măcar să rămân un pic să mă uit mai bine, trebuie să fug după mama și, din când în când, să ne oprim între niște rafturi care nu mă interesează deloc. În plus, dacă mi s-ar face și foame și mama ar trage tot timpul de mine, spunând să mergem, nu pune mâna, vino, nu e voie, zău dacă aș înțelege ce caut în magazin, în loc să fiu acasă la mine.

Aș fi super agitată și greu de controlat dacă aș fi forțată să stau frumos pe un scaun de restaurant din care nu văd nimic, când deja m-am săturat să mă joc cu șervețelul, nu am voie cu furculița și cuțitul, paharul nu îl pot ține eu, nu am voie în picioare, nu pot să alerg pe holul lung, nu, nu, nu. Ce caut aici în loc să mănânc la măsuța mea și să plec la joacă?

Aș plânge cu lacrimi mari când în sfârșit aș fi și eu prinsă într-o activitate pe care am ales-o și care îmi place, când aș simți că nu am niciun fel de constrângeri și poate am întânit și niște copii distractivi, noi parteneri de joacă, și aș fi somată că e timpul să mergem acasă.

M-aș cam trânti pe jos la finalul unei zile în care am fost oprită să mă duc unde vreau, să fac ce vreau, mi s-a explicat încontinuu că nu am voie, că astea sunt regulile, că trebuie să fac asta și aialaltă, am fost luată pe sus, pusă jos, îmbrăcată și dezbrăcată, dusă acolo, luată de acolo, mai mult am făcut ce au zis ceilalți, când au zis.

În momentele astea de frustrare nu mi-aș dori decât să știu că e cineva care să mă înțeleagă, care să îmi accepte nervii și, când mi-au trecut și mă simt neajutorată, să mă țină în brațe. Nu cineva care să țipe la mine, să îmi spună că nu am de ce să fiu supărată, că nu e normal să am nervi la vârsta mea, să mă trimită în camera alăturată, să mă scuture un pic, să îmi spună imperativ să tac și multe altele.

Din fericire fetița mea nu plânge la fiecare nu și tantrumurile sunt rare. Poate pentru că încerc să evit cât pot astfel de momente majore care generează frustrări, poate pentru că îi las cât pot libertatea de a alege, poate pentru că sunt atentă la dorințele și la emoțiile ei. Mă monitorizez și mă corectez încontinuu. Realizez că mi se întâmplă să greșesc și mă întreb dacă aș fi putut face altfel, cum. Am noroc și că soțul meu vede, știe, îmi spune. Împreună devenim părinți mai buni.

Când are crize de furie le accept ca atare și îi arăt că o înțeleg și sunt lângă ea. Asta a fost una dintre cele mai mari schimbări în modul meu de a fi mamă, comparativ cu ce știam eu despre parenting înainte de a naște. Am înțeles că supărările și suferințele copiilor nu sunt mofturi sau metode de a ne manipula, sunt cât se poate de reale. Că reacțiile copilului mic, care trăiește în lumea lui acum, sunt instant și fără control și că a-i arăta înțelegere vindecă și construiește pe termen lung.

Pun și disclaimer: pe lângă momentele de frustrare, sunt multe momente frumoase, cu râsete și descoperiri și mulțumirea lucrului realizat pentru prima dată. Cu joc, care ajută la eliberarea frustrărilor. Lucrurile sunt mai complexe, desigur, dar disecate așa, pe bucățele, uneori e mai ușor să le înțelegem și să le gestionăm.

Photo By: pixabay.com
2 comentarii la
“Ce crize de nervi aș face dacă aș avea doi ani!”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.