Modern Mother

| mothering & more |

Copilul nu pleacă din cuib la adolescență, ci la 4 ani

O joacă aparent obișnuită. Ne jucăm de-a școala, pentru că, deși are 4 ani și 4 luni, nu merge la grădiniță și nu îi trezește vreun interes, dar abia așteaptă să meargă la școală. Știe multe despre “reguli” – că trebuie să ridice mâna când vrea să spună ceva, că trebuie să anunțe dacă vrea să meargă la toaletă, iar apoi se grăbește să se spele pe mâini și să se întoarcă înainte de a se termina pauza. Își pregătește rucsacul singură, în joaca asta pe care o ia tare în serios. Își pune pachețelul, penarul cu creioane și geaca imaginară – costumul ei de bufniță din “Eroi în pijama”, în lumea reală. Îmi spune că și-o ia, în caz că îi e frig. În buzunar pune pe fugă telefonul – o kitchoșenie de la chioșc, roz, cu sclipici și Barbie – și mă anunță grăbită, pentru că nu vrea să întârzie: “te sun de la școală, mamă!”. Nu știu dacă acum sunt mamă pentru că sunt un personaj din joc sau pentru că a crescut brusc și deja merge la școală. Numele meu, se știe, e mami.

Nu am învățat-o în mod direct nimic din ce a jucat azi. Nu aș putea spune de unde știe toate astea: din cărți, de la desene, din auzite. Nici nu mai contează deja, sursele ei sunt multiple, în afara controlului meu, iar ea e un magnet de noțiuni.

Lumea ei nu mai e în jurul meu. Eu nu mai sunt centrul universului ei. E dureros să constați cum copilul se rupe de tine, creându-și universul său, în care mami devine mama. E normal să fie așa, dar simt ca într-un titlu de poveste care tare m-a fascinat, când eram un pic mai mare decât ea: un ochi râde, altul plânge.

Mă întorc adesea în copilăria mea și mă întreb cum eram, ce gândeam, cum percepeam lumea. Mă gândeam la mama când eram la școală? Nuuu, eram prinsă în ce se întâmpla acolo. Eram dornică să îi povestesc mamei lucruri? Hmmm, cred că mai degrabă eram dornică să mă joc. Introspecția, plăcerea discuțiilor au venit mult mai târziu. Mama era una dintre cele mai importante persoane din viața mea, “the one”, asta e sigur, dar știam că e acolo, când am nevoie. În termeni de marketing, nu era top of mind. Pentru că aveam probleme mai importante, de copil.

Așa se va întâmpla și cu fata mea. Încă tânjește după mine, dar va fi din ce în ce mai puțin. Îi va fi din ce în ce mai ușor. Să plece în excursii, să doarmă departe de casă, să aibă prieteni cărora să le spună tot. O voi încuraja să fie așa. Pentru că, oricât de trist ar suna, e felul naturii de a ne pregăti pentru marea despărțire. Îmi doresc să fiu suficient de înțeleaptă încât să mă acordez la nevoia ei de independență și să ies din captivitatea nevoii de a controla tot.

Ruperea, parcă prea abruptă și prea devreme, vine împachetată cu oarece farmec. La vârsta de 4 ani se deschide un nou tip de interacțiune, cu tandrețe, mângâieri cu afecțiune, îmbrățișări și complimente: “Ești o super mămică!”, “Ești cea mai bună mamă!”. Mă mai relaxez: deși se desprinde, eu rămân “the one” pentru ea. Încă 🙂

Photo By: pexels.com
1 comentariu la “Copilul nu pleacă din cuib la adolescență, ci la 4 ani”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.