Modern Mother

| mothering & more |

Ce m-au învățat anii

Fac 42 anul acesta. Ma simt de vreo 30. Nu aș putea spune de cât arăt, dar acum mi se spune mai tot timpul “doamnă” și sufăr, la fel ca atunci când toată lumea îmi dădea cu 10 ani mai puțin. Am născut târziu și evenimentul ăsta a creat o linie de demarcație în viața mea. De altfel, toți părinții au viața împărțită în ”before and after”.

În ultimii ani am avut câteva revelații care m-au redefinit. Nu aș putea spune exact ce a declanșat schimbarea.

Poate că e vârsta: over 40 e, realist vorbind, o vârstă la care începi să te lupți cu frica sfârșitului. Începi să apreciezi altfel viața și oamenii.

Poate că e parentingul: ai alte priorități în viață, relația din cuplu capătă o dinamică greoaie și devii debalansat. Trebuie să îți faci o nouă ordine în viață. Entuziasmul vine din direcții noi. Începi să apreciezi lucurile mici și aparent neînsemnate.

Poate că e lectura intensă despre parenting: începi să înțelegi de ce ești așa cum ești, ce te marchează, venind cu rădăcini înfipte adânc, din copilărie, ce te ține în loc, ce filosofie de viață ai și cât din ea vrei să duci cu tine încolo, pentru copilul tău.

Poate că e acceptarea că psihologia asta nu e așa de bullshit: da, suntem unici, dar nu atât de unici pe cât am crede, avem niște patternuri și putem să ne reintrepretăm substanțial lumea interioară, dacă vrem. Putem produce un fel de remix mai cool și mai vibrant al eului nostru.

Aș fi vrut să știu ce știu acum în urmă cu vreo 10 ani. Și cât de bine mi-ar fi prins acum vreo 3. E un clișeu, nu prea poți să arzi etape. Dar chiar aș fi vrut, să nu mai fi fost nevoie să trec printr-o perioadă în care să mă simt cu moralul la pământ și vulnerabilă.

Poate ca 40 e vârsta maturității, cu adevărat, și oricât ai fi de părinte, de cititor de psihologie și de căutător de adevăr, îți trebuie cel puțin aproape jumătate de secol să te armonizezi cu tine. Și să înțelegi că armonia interioară nu se limitează la un citat de postat pe wall.

Abia acum îmi dau seama că după ce am născut am trecut printr-o perioadă grea de derută, neștiind unde mă situez. Optimismul neu nativ nu a ajutat, pentru că mă raportam prea mult la ceilalți. După ce am învățat că e mai important să îți fie confortabil cu tine, optimismul meu nativ s-a așezat pe un teren mai bun.

Am pierdut încrederea în oameni, în general, dar am învățat să prețuiesc oamenii care îmi aduc mie ceva bun în viață. Nu îmi mai pierd timpul consumându-mă pentru alții. Oamenii sunt egoiști și nu reacționează pentru că au o problemă cu tine sau sunt interesați de tine. Îi mobilizează ce simt și ce vor ei și de multe ori toate astea se leagă de neîmplinirile și anxietățile lor, și nu de tine. Atunci când cineva e agresiv la adresa ta nu e cazul să o iei dur în moalele capului, cu lamentări, pentru că e mai sănătos să ridici din umeri și să întorci spatele. Cum nici nu e recomandat să te admiri prea mult în oglindă când cineva exagerează cu laudele la adresa ta.

Am învățat că bravada, expunerea, aroganța, lăudăroșenia, eu-eu-eu!- urile și selfie-urile studiate sunt ale celor care nu au suficient conținut în viață. O existență cu sens nu are legătură cu a te lăuda cu cine ești și ce faci, ci cu a-ți dori să dai și altora ceva bun din cine ești și ce faci.

Simt cât de bine e să îți umpli viața cu ce ești tu și nu admirând sau tânjind după ce au alții sau visând să fii ca alții. Am învățat că fiecare are destinul lui în lume și nu e bine să te legi de supărările și fericirile altora. Cu excepția cazului în care poți să ajuți.

Îmi investesc energia în oameni și activități care mă fac să mă simt bine. Nu mai merg unde nu am de ce să merg, nu mai stau dacă simt că vreau să plec. Mi-am definit prioritățile și am și așa prea multe de făcut în viața asta încât să îmi mai pierd timpul pentru a hrăni energia altora.

citat

Sportul este cel mai bun antidepresiv. Nimic nu e mai de valoare decât o judecată limpede, iar ora aia de sport, aproape zilnic, face minuni. Nu cred că există terapie mai bună pentru suflet și corp decât să te descoperi și să te respecți prin sport. Ce postură am? Cum respir? Ce gândesc? Cum mă simt? Mai pot? Cum să fac să mai pot? Cum să depășesc momentul ăsta? Ce mă doare? Vreau mai mult, vreau să pot mai mult! Sunt atâtea conversații care mi se întâmplă în minte când alerg sau ridic o greutate – eu, cu mine, despre mine. Conștientizezi cine ești și te întorci înspre tine, cu respect față de propria personă, cu ambiție și atitudine pozitivă. Faci ceva bun pentru tine, ceva pozitiv se insinuează ușor-ușor în viața ta și devii mai optimist, mai detașat, mai tonic. Există și explicațiile științifice, se secretă serotonină, ești fericit, dar e mai mult de atât.

Îmi caut timp pentru mine. Citesc. Învăț ceva nou. Scriu. Ceva dincolo de familie și serviciu. Ceva ce e doar al meu și care mă face să exist dincolo de relația cu alte persoane. Trăiesc pentru mine. Mă bucur să descopăr un articol bun, o carte interesantă, o cafea savuroasă, o brățară cool.

Nu e nevoie de weekenduri departe de toți și de toate, de seri doar ale mele, de evenimente planificate. Timpul meu, doar al meu, e compus din mici momente, uneori furate. Puse cap la cap, înseamnă, de fapt, mult. Am grijă să îmi și creez zone doar ale mele: am ales să nu conduc și să merg cu metroul, să merg pe jos între metrou și casa – asta îmi dă timp să mă detașez, să ascult muzică, să simt frigul, soarele, ploaia. În metrou citesc cărți, articole, urmăresc știrile pe Flipboard, scriu pentru blog, pierd timpul pe instagram, facebook. Am început să îmi selectez ce primesc în newsfeed păstrând ce mă interesează cu adevărat. Mi se întâmplă des să aleg să citesc sau să fac sport în loc să dau cu aspiratorul sau să șterg praful.

Îmi e mult mai bine cu mine decât mi-a fost vreodată și totul pornește de la faptul că am învățat să aleg mai mult și mai bine pentru mine, punându-mă mai des pe primul loc.

Photo By: pexels.com; contextualposts.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.