Făceam una dintre cele mai grozave pizza, după rețeta lui Jamie Oliver, acum vreo câțiva ani. Am rămas însărcinată și viața ni s-a schimbat radical. Fetița noastră nu a prea stat singurică, să își vadă de treaba ei, cu jucăriile pe salteluță, în timp ce eu gospodăresc. Am fost genul de mamă care s-a adaptat la stilul ei, nu am forțat lucrurile în niciun fel. Așa am renunțat la gătit și soțul meu, mai de nevoie, a preluat toată treaba asta, care e plăcută când se întâmplă rar și devine ingrată, când este task zilnic. Rar am mai intrat în bucătărie de atunci, doar pentru câte o clătită (cea mai rapidă rețetă de clătite americane, tot de la Jamie Oliver) și…. cam atât. Țin minte că am avut la un moment dat o tentativă să fac sărmăluțe, minuscule, cum am învățat eu acasă. Mi-a luat cred că mai bine de jumătate de zi, după ce m-am tot deplasat din bucătărie în cameră, la joacă. Nu m-am mai încumetat de atunci. Mai rețin exact că am mai făcut o singură dată cartofi prăjiți, când soțul meu a lipsit o noapte de acasă.

La început visam cum o să stau eu cu cea mică la bucătărie, fix ca în imaginile idilice ale mamei harnice cu copil ”cuminte”. Mai toată lumea îmi spunea că aș putea să încerc să îi dau ceva să se joace în timp ce eu trebăluiesc – de exemplu, să îi scot toate oalele din dulap, să bată în ele, să și le pună în cap, orice. Dar rețeta asta de succes nu a funcționat absolut deloc, pe fata mea o interesa să se cațere pe mobilă, dacă s-ar fi putut chiar și pe perete, și cineva trebuia să o asigure, într-o perioadă în care mama era preferata. (Acum, la 4 ani, savurez amar că e fata lui tata: tu du-te dincolo, acum mă joc eu cu tati!).

M-am consolat că nu o interesează să stea în compania mamei gospodine și am închis ușa bucătăriei, oarecum fără să stau prea mult pe gânduri, doar nu pierdeam ceva extraordinar. Singura probemă a fost mai degrabă că l-am închis și pe soț acolo și serile noastre în familie au devenit șablonate, eu cu fata în cameră la joacă, el – la bucătărie, cu ciorbițe și fripturi din ce în ce mai avansate și migăloase.

Sunt doar câteva preparate după care am tânjit și tare mi-aș fi dorit să le fac: pizza lui Jamie și lasagna, tot a lui Jamie. Am gătit întotdeauna cu plăcere preparatele lui pentru că și dacă sunt simple, ca o pizza, sau sofisticate, ca lasgna, dacă respecți rețeta pas cu pas nu dai greș. Și culmea, țin minte și acum rețetele, cred că mi-a rămas înscris în creier: pizza: 625 g apă la 1 kg de făină. Faptul că nu am reușit să mai fac NIMIC a fost câteodată o expresie a noii vieți, de mamă, cu tot ce vine la pachet, inclusiv depresii și oboseală și lipsă de timp și frustrări. Mi s-a părut trist că nu mai gătesc nu pentru acțiunea în sine, ci pentru a-mi plânge de milă că nu mai am control asupra timpului. Aș fi scris timpului meu, dar nu prea mai există așa ceva când ești părinte.

Am perceput ca o victorie întoarcerea mea în bucătărie. Clătite, pâine și, în final, pizza! Acum fetița mea mă ajută să pregătesc aluatul. Sau își găsește de joacă la chiuvetă, cu apa, ca să îmi țină companie la bucătărie. Sau se joacă cu făina – cât am așteptat momentul ăsta de foto! Sau pur și simplu rămâne la joacă în camera ei – ”mai degrabă aș mânca aluat decât să te ajut”, mi-a zis într-o zi. Dar știu că rezistă fără mine până termin o porție de clătite sau până iese pizza de la cuptor. Nu fac încă sarmale sau ciorbe sau minunății à la Jamie. O iau treptat. Dar suntem într-o altă etapă.

Poate copilul nostru nu face ce am visat, ce ne dorim sau ce fac alți copii. Dacă avem răbdare, înțelegere și nu încercăm să îi impunem agenda noastră cu orice preț, lucrurile se așază de la sine, pentru fiecare copil la timpul său, atât de firesc și de real. Asta e poza care surprinde perfect realitatea.