Obsedați de ce mâncăm? De ce nu obsedați de sport?
”Sunt cea mai bună cățărătoare din lume”. Fata mea de 3 ani și un pic se cațără pe bancheta de sport și declară cu voce tare. E tare mândră.
Sunt fericită când îi văd plăcerea de a alerga, de a sări, de a se învârti. Vrea să se cațere la sală, vrea să știe să înoate, vrea să sară coarda, să patineze. Are 3 ani și un pic și are trotinetă, bicicletă, role, skate (nu le stăpânește pe toate, cu multe e în tatonări). Și le-a dorit, iar noi am încurajat-o. Vrem ca sportul să facă parte din viața ei.
Eu alerg. Lucrez cu greutăți. Mă încălzesc sărind coarda. M-am bucurat că m-am întors și la cățărat, după 4 ani de dor. Mă antrenez pentru forță la placa de cățărat (e o chestie specială atârnată de perete). Ea vede și înțelege că sportul face parte din viața noastră, zi de zi, nu e nimic extraordinar. Știe că mișcarea e importantă.
Copiii, în general, se mișcă mult. Ar părea că nu ar avea nevoie de un focus special pentru sport. Și totuși, undeva, în drumul de la copilărie la viața de adult, ceva se rupe. Cel mai probabil din cauza școlii, din cauza lipsei de modele.
Știu de când am fost în Amsterdam că spre finalul zilei oamenii ies de la birou și își văd de viața lor, care include, natural, sport. Pe canale trec amatorii de canoe. Pe margine, pe alei, mulți alergători. Am auzit că în țările nordice copiii nu trec în clasa a cincea (sau cum se cheamă la ei) dacă nu știu să înoate. Iar în State, sportivii cu performanțe au în cec în alb de intrare la universități de renume și intră în programe care îi ajută să echilibreze sportul cu școala.
Noi am fost învățați că sportul și școala se exclud. De pe vremea când eram copil, aud de scutiri de educație fizică, de ore de sport la care se face matematică sau la care se pierde timpul. Iar dacă îți doreai să practici un sport de performanță, era clar că o să fii un submediocru în școală.
Părinții dau vina pe tablete și televizoare pentru sedentarismul copiilor. Se plâng, revoltați pe tarele societății moderne, obsedați de toxicitatea zahărului, înnebuniți de ouăle Kinder – un fel de bau-bau al dulciurilor pentru copii. Dar câți dintre părinții aceștia fac sport? Nu așa, ieșit cu bicicleta pe aleile unui parc aglomerat. SPORT. Constant. Preocupați nu de diete minune, ci de ceea ce înseamnă cu adevărat stil de viață sănătos. Câți sunt dispuși să se angajeze la un program constant de mers cu copilul la o sală, fie de înot sau de karate sau orice își dorește copilul. Poate că e vorba de bani… însă nu toate sporturile sunt scumpe. De cele mai multe ori, mai degrabă e nevoie de timp special, de urcat în mașină, stat o oră la sală, întors acasă. E nevoie de gestionat avalanșele de noi emoții și frici care vin la pachet cu “înrolarea” în sport.
Sportul trebuie să facă parte natural din viața noastră și a copiilor noștri. Dacă noi am pierdut trenul, pe ei trebuie să îi urcăm. Minte sănătoasă în corp sănătos – vorbă pe care am auzit-o până la epuizare în copilărie – este un mare adevăr. Emoțional ne e mai bine când facem mișcare.
Nu vreau să pun cifre, să arăt cum a crescut obezitatea în rândul copiilor, în ultimii ani, inclusiv în România. Cele mai relevante imagini nu stau în numere, ci pe stradă. Copii cu burți, adolescente cărora le atârnă colăceii prin laterale, lipsa fermității și a tonusului la tinere care ar trebui să fie în forma maximă a vieții lor. Cât sport nu au făcut copiii ăștia?!
Pe de altă parte, mă bucur să constat că din ce în ce mai mulți oameni aleargă, merg la sală, scot bicicletele. Cumva încerc să văd partea bună în faptul că primăvara nu ai loc de alergători, deși iarna aleile sunt goale, că bicicletele sunt scoase doar prin parc, unde nu ai loc să arunci un ac, că sălile se umplu de entuziaști după sărbători și la începutul verii. Poate copiii noștri vor duce aceste activități la ”the next level”.
Să nu uităm, nu există alimente sănătoase sau nesănătoase, ci stil de viață echilibrat, sănătos.
Nu numai parintii sint problema, ci si instructorii. E o combinatie tembela (“sovietica” cum imi spunea acum ceva timp un instructor de inot) in care parintele vrea “performanta” iar instructorul – scolit la o scoala de tip sovietic – nu-i da copilului ceea ce are nevoie: joc, sa (se) descopere si nu in ultimul rand distractie. Tre’ sa il impinga la performanta – moartea pasiunii.
Nu am facut si nu o sa fac vreodata sport “de performanta” dar cred cu tarie ca in orice activitate trebuie sa te “joci”. Fa un test: du-te intr-un parc cu copii si apoi la un club unde ceva adulti fac sport. O sa ii vezi imediat pe cei care se bucura de ce fac. Poti incerca asta si intr-o sala unde niste pici fac mate,romana sau geogra. Orice.
Ca sa nu o lungesc aiurea: Nadia si Serena. Best of the best. Pe Serena nu cred ca a luat-o nimeni la omor ca sa ajunga ceea ce este.