Am ales să nasc la Medlife pentru că am avut încredere totală în doctorul meu, Dragoş Albu. Mi-au plăcut mereu încrederea şi calmul lui, abordarea echilibrată, lipsa de bravadă. În plus, îmi ştia bine istoricul şi dificultăţile. L-am simţit că era aproape la orice nouă ecografie care arăta că totul e ok cu sarcina şi că, în felul lui sobru, empatiza cu mine.

M-am dus să nasc la Medlife încrezătoare că totul va decurge bine şi că, alegând o clinică particulară, voi fi stress free.

Eram programată la cezariană într-o luni – fetiţa nu se întorsese, avea dublă circulară de cordon, am şi o malformaţie uterină. Vineri, la 38 de săptămâni şi 5 zile, pe la 6 dimineaţa, mi s-a rupt apa. Nu am fost chiar surprinsă, pentru că încă de seara am simţit nişte dureri despre care am bănuit că sunt contracţiile care anunţau naşterea. Eu mă luptăm cu îmblânzirea contracţiilor încă din săptămâna 19, dar acum mi-am dat seama că erau altfel, cam dese şi ca la carte – porneau din spate înspre burtă. L-am trezit pe soţul meu, i-am dat sms doctorului, am făcut bagajul, mi-am luat dosarul voluminos care documenta cele aproape 39 de săptămâni de sarcină şi vreo 12 ani de încercări de dinainte şi am plecat cu un taxi către spital.

Am fost preluată imediat, de la camera de gardă, şi dusă direct în sala de operaţii. Numai era timp să trec prin rezervă. Cred că mi-am luat un la revedere rapid de la soţul meu, că totul decurgea cu viteză.

Am intrat într-o cameră de lângă sala de operaţii, unde asistentele m-au pregătit. Nu aveam emoţii, l-am văzut şi pe doctorul meu pregătit și el de operaţie, eram chiar foarte liniştită.

În sala de operaţii asistentele au început să mă pregătească pentru anestezia în coloană. Citisem în multe poveşti ale naşterilor că e suportabilă şi mă simţeam curajoasă. În plus, atmosfera era relaxantă, cred că toată lumea încerca să o facă să fie aşa. Asistentele făceau glume că nu apucaseră să îşi bea cafeaua, pentru că au fost chemate la această naştere neaşteptată.

Anestezia mi s-a părut îngrozitoare. Prima înţepătura nu a fost cu succes, asistenta mă ţinea destul de tare să stau aplecată şi nemişcată, burta era imensă, nu puteam respira, înţepătura durea. Mi-au zis că nu o să simt nimic şi eram şi nervoasă pe ele că m-au minţit. Desigur, cum eu sunt destul de impulsivă, nu m-am abţinut să nu comentez că aş fi apreciat dacă îmi spuneau adevărul, să ştiu la ce să mă aştept.

După anestezie, m-au întins pe masa de operaţie, mi-au prins mâinile, au pus paravanul să nu văd ce se întâmplă. Doctorul vorbea încetişor cu asistenta care îl ajuta, cred că a fost ok aşa, deşi mie îmi place să ştiu tot. Oricum, momentul este foarte încărcat emoţional.

Îmi aduc aminte că simţeam că lucrează în zona burţii, asistentele erau drăguţe şi mă ţineau de vorbă, erau bine dispuse şi asta mi-a făcut bine. Una dintre ele mi-a zis că o să simt o presiune în burtă când scoate copilul, ceea ce s-a şi întâmplat în scurt timp.

Apoi mi-au zis că am o grăsună, i-am văzut şi eu pielea alb-rozalie aşa, într-o ocheadă rapidă, după care au aspirat-o şi i-am auzit plânsetul. Cred că asta a fost ordinea, ştiu că mă aşteptam să plângă imediat ce o trage din burtică, dar cred că durează un pic, până se dumiresc şi ei 🙂 Oricum, pare mult timp🙂

Am văzut-o, când o curăţau pe masă, dar aşa, fragmente. Mi-au dat lacrimile, nu mă aşteptam să plâng, eu nu sunt (sau, mai precis, nu eram) sensibilă, trebuie să fie ceva tare serios să plâng. După ce au echipat-o, mi-au adus-o şi au pus-o lângă faţa mea. Ţin minte şi acum senzaţia, ea era mică şi rotunjoară, cu ochii înguşti şi deschişi, ochişorii ăia tulburi, din primele zile de după naştere, care nu priveau niciunde. Mă simţeam cam derutată, neştiind cum să reacţionez. Am pupat-o de câteva ori, că na, aşa ştiam că se face, dar din automatism, pentru că mă simţeam total depăşită de moment.

Au luat-o şi eu am rămas la cusut, mi s-a părut că durează o veşnicie. Ştiam că, din toată durata operaţiei, cusutul ia cel mai mult timp, aproximativ jumătate de oră, aşa că nu m-am îngrijorat.

Când totul s-a terminat, au luat paravanul şi am văzut asistentele că mai manevrau pe acolo. Atunci am realizat că erau cu piciorul meu în mână, mi-am recunoscut unghiile roşii de la picioare (nu apucasem să le şterg, neştiind că nasc în acea zi). Am avut un şoc: am realizat că nu le simt deloc. Am alungat gustul amar şi m-am concentrat spre ce urma.

În acest timp, soţul meu, dragul de el, era uitat la intrare, neştiind ce se întâmplă cu mine, dacă am născut, dacă totul e ok. Se pare că personalul din spital se preocupă doar de pacient şi, în aşa momente importante, soţul are primul şoc al apariţiei copilului: trebuie să se descurce singur.

Eu am plecat spre ATI împăcată că totul e ok, mi-a plăcut cum a decurs operaţia, aveam aşteptări pozitive şi pentru următoarele zile. A urmat un amalgam de senzaţii şi stări. Zilele de după cezariană nu sunt plăcute, dar nici nu mai contează, pentru că nu apuci să te mai gândeşti la tine.

Am scris, pe scurt, si despre ce mi-a plăcut si ce nu mi-a plăcut la Medlife.

Am născut in august 2014.