Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Mama este cea mai bună și cea mai rea ființă

De mici am învățat că mama este cea mai iubită ființă. Orice-ar fi, legătura dintre copil și mamă este magică, dincolo de orice rațiune.

Dragostea mamei și a tatălui

Prima frază e discutabilă. Cu a doua sunt de acord, dar mai degrabă în sensul legăturii dinspre mamă spre copil, și mai puțin când ne raportăm în sens invers. Și legătura dintre copil și tată este magică, la fel de intensă, doar că în mod diferit. Într-o familie obișnuită, echilibrată, în care există o congruență a metodelor de parenting, mama și tata au roluri bine definite. Până la un punct, rolurile mamei și tatălui sunt comune și derivă din misiunea asemănătoare, de părinte. Dar, la un moment dat, drumurile se despart, iar mama și tatăl răspund, în final, unor nevoi variate și creează un cadru de interacțiune diferit. Spuneam cândva că tatăl are un rol ludic, pentru că se joacă liber și neconstrâns de panici și frici ilogice. Mamele văd riscuri și acolo unde nu există, sunt, de cele mai multe, exagerat de precaute.

Dragostea copilului pentru mamă

Întrebarea stupidă, pe care, din fericire, nu am mai auzit-o din copilărie – și îmi face plăcere să cred că nu se mai folosește – “Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?” este… chiar stupidă. Nu cred că vreun părinte poate să își iubească mai mult un copil sau altul, ci doar se raportează diferit la fiecare, în funcție de personalitate. Comparativ, cred că la fel este și în cazul dragostei copilului pentru părinți. Oricât ar vrea mamele să creadă că sunt preferatele în inimile copiilor, nu se întâmplă așa.

Si totuși, mama are ceva ce îi aparține doar ei în relația cu copilul. Are “privilegiul” de a fi paratrăsnetul emoțiilor. Mult mai mult decât să fie cea mai iubită, mama este cea mai nesuferită persoană din anturajul copilului. Asta vine din calitatea ei de a fi foarte aproape de copil, de a rezona cu el, până la suferința individuală. Această empatie ieșită din comun este procesată de copil, la nivel imperceptibil, ca o slăbiciune, pe care o exploateză nepremeditat, simplu, de efect, vărsându-și nervii pe ea.

A visat urât, un copil nu s-a purtat frumos în parc, educatoarea a fost prea severă, mediul de peste zi a fost necunoscut, cineva a făcut o remarcă ruptă de realitate, nu a avut voie să facă ceva când își dorea, a dormit prost – you name it, orice, motivele pot fi multiple, iar mama decontează tot, de obicei la finalul zilei. Dintr-un motiv parcă abia așteptat pentru a fi folosit ca pretext. Din nou, nepremeditat. Și atunci mama e rea, cea mai rea din lume, mama nu mai e iubită, mama e urâtă, mama e proastă. Mama internalizează greu aceste declarații de ură, într-un moment dulce-amar care copilului îi provoacă deopotrivă satisfacție și suferință.

Prima dată când am auzit că sunt rea a fost dureros. Am avut perioade în care am fost numai rea. Orice aș fi făcut nu era bine. Nici dacă vorbeam, nici dacă tăceam, nici dacă râdeam, nici dacă eram serioasă. Timp în care toată lumea părea să se plieze pe stilul ei. În afară de mine. Când am înțeles că eu adun toate frustrările și suferințele și că are nevoie de mine, ca de un sac de box, nu am mai suferit. Mă ating cuvintele ei prea dure, dar încerc să le procesez rațional.

Ultimul ei mesaj de atac a fost scris pe o inimioară desenată și decupată de ea: You’re a killer. I hate you. Pentru părinții de copii de 6-7 ani, nu e niciun motiv de îngrijorare, la vârsta asta copiii gândesc și, în măsura în care sunt lăsați, spun cuvinte mari. Posibil dureroase.

Nu i-am zis niciodată replici de genul “Nu vorbești așa cu mine”, “Cere-ți scuze”. Nici măcar nu trebuie să îi explic să nu folosească astfel de cuvinte, mai ales cu alte persoane, pentru că le-ar putea răni. Știe.
La câteva ore de la incident, mergând de mână pe stradă, când povestim vrute și nevrute, am întrebat-o dacă mă mai urăște. Mi-a zis: da, mereu te urăsc, pentru că nu o pot urî pe doamna învățătoare. Mi-a fost clar că s-a întâmplat ceva la școală care a deranjat-o. Iar eu am fost cea care a achitat nota de plată.

Dacă mă întorc în timp, pot să îmi amintesc nenumărate momente în care m-am enervat pe mama, m-am răstit la ea, pentru nimicuri. Poate că eram într-o situație în care nu mă simțeam confortabil, poate eram într-o perioadă stresantă, găseam mereu pretexte ca mama să mă enerveze. Tîimp în care tata era cel mai simpatic dintre simpatici. În ciuda faptului că știam sigur că niciodată nu au păreri diferite și că e foarte probabil ca tata să susțină părerea mamei, mă supăram numai pe mama.

Copilăria e doar începutul relației dulce-amare cu copilul. Urmează adolescența rebelă, când mamele trebuie să știe să păstreze elegant balanța între restricții și libertăți deși, în ciuda acestei eleganțe, cu siguranță libertățile nu vor fi suficiente.

Atâta timp cât ne păstrăm calmul, nu o luăm personal, nu reacționăm isteric, nu desconsiderăm emoțiile copilului și abordăm relația cu copilul cu mai puține frici și mai multă empatie, vom fi ok. În cea mai mare parte a timpului.

Photo By: Photo by Mathilde Langevin on Unsplash

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.