Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Cine îi ține în brațe pe copiii care plâng?

Seara, când ajung acasă, îmi dau seama destul de repede dacă fata mea are niște supărări din timpul zilei. E nervoasă, face crize de nervi din orice, mă împinge, e vizibil iritată, se joacă agresiv. După un timp aflu că un copil nu a vrut să o lase și pe ea în leagăn, că bona a luat-o pe repede înainte din parc, că a căzut și s-a lovit la picior, lucuri importante pentru ea și care îi creează frustrări, stres.

Nu îmi spune din prima și încerc să aflu cum mă pricep eu mai bine. Mă bucur că îmi povestește și mereu iau foarte în serios ce îmi zice și îi acord credit. După aceea se înseninează brusc, redevine copilul meu liniștit și vesel și vrea să ne jucăm.

De câte ori povestesc cu fetița mea despre întâmplările zilei și aflu că a trecut printr-un eveniment care a făcut-o să sufere și să plângă, în special vreo căzătură, o întreb dacă bona a fost lângă ea, dacă a ținut-o în brațe. De cele mai multe ori, da. Pentru mine e important să știu că e lângă ea să medieze un conflict cu copiii, dacă se ajunge prea departe, să o aline la o căzătură sau la vreo sperietură. Mereu i-am zis că e ok să plângă, că trece durerea mai repede dacă simte nevoia să plângă.

Acum câteva zile, în timp ce discutam, mi-a povestit despre un conflict pe care l-a avut cu niște copii, că s-a supărat și a plâns. Mi-a povestit că și alte fetițe au plâns. Și mi-a zis că nu le-a ținut nimeni în brațe. Și m-a întrebat: cine îi ține în brațe pe copiii care plâng? I-am răspuns că atunci când mămicile lor nu sunt cu ei, sear, când se întâlnesc, copiii le povestesc ce li s-a întâmplat și mămicile îi țin în brațe pentru atunci când nu au putut fi acolo. Asta și în ideea ca să știe că poate găsi alinare la mine ulterior.

Ieri am ajuns acasă și am găsit-o furioasă. Nu iritată sau nervoasă, ci furioasă pe mine. Mă respingea, nu voia să mă apropii de ea când se enerva tare și din orice nimic, nu intra în joc. Mi-a luat ceva să aflu și cauza. Mi-a povestit că a căzut la locul de joacă și a plâns. Poate de durere, poate de frustrare, pentru că de multe ori se enervează doar pe ideea că a căzut făcând ceva ce îi plăcea, cu elan. Și că nu a fost nimeni să o țină în brațe, că a fost singură. Și mi-a zis explicit că bona nu era acolo. Mi s-a strâns sufletul. I-am amintit ce am vorbit cu câteva zile înainte și i-am zis că o să o iau în brațe pentru momentul în care a plâns și a fost singură și supărată. A cedat pentru prima îmbrățișare a serii. Am ținut-o cu toată dragostea mea, puiul meu mic de om cu sufletul încărcat. Și am înțeles că era furioasă pe mine că am lăsat-o singură, că nu am fost lângă ea când avea nevoie de mine. Apoi m-a invitat senină, ca și cum nimic nu se întâmplase, să ne jucăm, ea e Rapunzel, eu – mama vitregă.

Spre sfârșitul serii, am rememorat momentul despre care mi-a povestit cu câteva zile înainte. Fetițele cu care se jucase erau mai mari decât ea. Nu plânseseră. Copiii despre care mă întrebase, pe care uneori nu are cine să îi țină în brațe, erau ea.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.