Modern Mother

| mothering & more |

Greul pe care îl ducem iubindu-ne copiii

Una dintre marile revelații de mamă este că dragostea față de copil este copleșitoare. După ce am născut și chiar și la câteva luni după, deși eram topită după fetița mea și o iubeam, parcă nu simțeam dragostea aia despre care tot citisem (cum ar fi că nu există dragoste mai mare ca cea a mamei față de copil). Probabil eram prea îngrijorată și preocupată de micile aspecte ale vieții – curățatul ochilor cu ser, rezervele de lapte din congelator și ce cremele de iritație de scutec s-au mai inventat.

Da, poate la început nu e așa cum se spune. Dar timpul trece, copilul crește, lucrurile intră în rutină și te mai relaxezi, devine mai ușor, mai frumos și îți dai seama că ajungi să fii terminat de dragoste. O caut mereu să mă lipesc de ea, să mă încarc cu mirosul ei, să îi simt energia, să mă asigur că e bine.

Dar în sufletul subjugat, efectiv, de iubirea asta intră cel mai mare chin, greu chin, de care cred că nu poate scăpa nicio mamă: gândurile negre. Să fie ok copilul meu, să nu pățească ceva, să fie sănătos. Să nu se lovească, să nu se înece, să nu răcească grav, să nu facă ceva complicații, să nu se piardă de mine. Să nu sufere, să nu se certe cu alții, să nu plângă, să nu se poarte cineva urât cu el, să nu fie desconsiderat, agresat și eu să nu fiu acolo.

E foarte greu să te desprinzi de gândurile negre. E foarte greu să nu simți, undeva, deasupra capului, drobul de sare. Mai ales în condițiile în care zilnic te intersectezi cu tot felul de experiențe triste de-ale altor copii, de-ale altor părinți.

Cred că e datoria mea să alung momentele astea negre și să nu mă las copleșită de ele. Eu îmi spun așa:

  1. sunt recunoscătoare pentru fiecare zi care trece și în care suntem toți 3 fericiți și mulțumiți. Nimic nu e mai important decât echilibrul din familie.
  2. mă gândesc (și ideea asta am învățat-o de la cineva apropiat) că fiecare om are drumul lui în viață și când citesc relatări triste, deși empatizez dureros cu ele, îmi spun că noi avem viața noastră, drumul nostru. Nu știm cum va fi, dar o vom lua așa cum vine, cu tărie. Vreau să fiu senină în viața copilului meu.
  3.  trebuie să îmi las copilul să se desprindă. Cu cât sunt eu mai încărcată de griji și frici, cu atât mai mult îmi va fi mai greu să îl las să plece. Va duce cu el frământările mele ca moștenire, care îl vor trage înapoi.
  4. important e să acționezi, nu să rămâi paralizat de frică. Așa că e cazul să îmi iau măsurile de siguranță rezonabile și să merg înainte.
  5. fac tot ce pot să îmi petrec timp cu fetița mea cât mai mult, o alint, o strâng în brațe, o pup, ne jucăm, râdem, sunt acolo trup și suflet, nimic nu e mai important decât să știe că sunt mereu pentru ea.
  6. trebuie să lupt să îi fie ei bine, să ne fie bine. Mai important decât să alungi gândurile astea negre este să umpli timpul construind lucruri pozitive și să nu mai lași loc atât de mult pentru frământări.

Sunt cam motivațională cu mine azi, nu îmi stă în fire, dar până la urmă cam așa sună, tradus în cuvinte, ce simt. Cred că gândurile negre sunt o mare greutate pentru o mamă, dar există șanse să mai dăm jos din ea, în loc să tot adăugăm, pe măsură ce copilul crește.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.