Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Primul tantrum

Am fost pregătită pentru crize de nervi, mai mici sau mai mari, încă de dinainte de cei 2 ani ai fetei mele, când a început să manifeste pregnant primele semne de independență. Până la 2 ani și 3 luni am avut mici momente de nervi, dar niciun tantrum așa, ca la carte.

Până mai ieri. Încheiam o zi agitată, în care eu am fost întoarsă pe dos. Cu o zi înainte nici nu fusesem seara acasă. Şi cred că am fost ceva mai absentă și neimplicată în interacțiunile noastre din cursul zilei. În final, toate astea s-au adunat în sufletul ei. Seara, când am stins lumina să dormim, s-a supărat foarte tare pentru că mai avea chef de joacă și apoi nici perna nu îi stătea cum voia ea (normal, doar un pretext declanşator) și a izbucnit. A început să plângă nervos, se încorda și nici nu m-a mai lăsat să o ating.

I-am zis că sunt lângă ea și, când vrea să o țin în brațe, poate să vină la mine. După doar câteva secunde a venit. Am ținut-o strâns, cu toată dragostea mea și i-am zis toate cuvintele calde pe care le știe din momentele noastre afectuoase și i-am zis că o iubesc. Mi-a dat un pupic printre lacrimi, iar ea e genul care pupă rar. A venit și soțul meu, am mai drăgălit-o un pic și, când lucrurile păreau să intre în normal, o auzim: “a fost vina mea”.

În prima secundă am rămas fără replică. Nu am auzit-o niciodată spunând asta, noi nu o punem să își ceară scuze, să își recunoască vina, să spună că îi pare rău. Am tras noi concluzia, ulterior, că este posibil să știe din serialele de la Disney Junior, care prezintă frecvent conflicte între prieteni și rezolvarea lor. I-am zis că nu e vina ei, că este normal să se enerveze și să plângă, că și noi – eu și tata – ne enervăm. S-a luminat brusc și m-a luat în brațe și m-a pupat. I-am zis că știu că e supărată că nu ne-am jucat suficient de mult în timpul zilei, cum ar fi vrut ea,  că îmi pare rău și că mâine ne jucăm mai mult. După care, toată seara m-a strigat și a vrut să o alint și a fost iubitoare și zâmbitoare. Până a adormit în brațele mele.

Am fost fericită că am fost calmă. Știam că, la crizele de genul ăsta, după nervi și încăpățânare totul se rupe și brusc are nevoie de dragoste și îmbrățișări și eram acolo, pregătită. Am ajutat-o să își înțeleagă emoțiile și i-am zis că nu e nimic anormal să fii nervos, să plângi. Am fost cu sufletul deschis și momentul nostru tensionat s-a încheiat cu dragoste. Am avut senzația, foarte puternic, că a fost fericită că am stat lângă ea, calmă și iubitoare. Că am înțeles-o.

Sunt sigură că a fost mai bine, mult mai bine decât dacă i-aș fi spus să înceteze cu plânsul, dacă aș fi ridiculizat nervii ei, dacă aș fi trimis-o să “sufere” singură și să mai vorbim după ce se va fi calmat.

Am trecut de tantrum cu sufletul liniștit, și eu, și ea. Știu și mi-e ciudă că nu sunt în stare să fiu așa mereu: copiii ne vor lângă ei calmi și stăpâni pe noi. Nu duri sau autoritari. La fiecare nuanță de iritare pe care o avem în voce, puterea noastră de convingere scade. Uneori, când vreau să facem ceva și se poartă rebel, am un ton prea dur. Sau prea iritat. Deși e normal să se poarte cum se poartă. Are 2 ani. Am început să fiu mai conștientă de momentele astea, să le corectez, dar, uf, uneori e greu. Nu țip niciodată la ea, dar tare aș vrea să fiu mai blândă câteodată. Cu cât sunt mai obosită, mai nervoasă, am mai puțină răbdare.

Sunt fericită că am trecut de primul tantrum cu dragoste, și nu cu nervi. Dar nu e important numai cum am trecut peste momentul tantrumului, ci să înțeleg cum am umplut cu frustrări mici momente din timpul ei, care au dus la criza de nervi. Dacă eu aș fi fost mai detașată de problemele mele, dacă aș fi pus mai multă energie în momentele noastre, dacă eram mai prezentă, nu am fi ajuns la tantrum. A fost vina mea.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.