Modern Mother

| mothering & more |

#fărăprejudecăți. Despre trecerea la chiloței.

Nu ne-am bătut prea tare capul cu pamperșii (=scutece absorbante) nici eu, nici soțul meu. Cred că eu aș fi putut fi chiar și mai relaxată; soțul meu e mai aparte, el nu se încarcă cu nimic din lista stresurilor inutile ale părinților, ajutându-mă și pe mine câteodată să fiu mai zen decât am tendința.

Nu am vrut să îi impunem renunțarea la pampers și nici să facem mare caz din asta. Așa că, la 4 ani, fata noastră purta încă scutece (tip chiloțel), fie că erau Huggies sau Pampers sau private label de la Mega – cam pe aici se învârt cele mai bune opțiuni pentru 18-25 kg.

Am citit cam tot ce se putea citi pe tema asta și am respins din start orice idee de potty training. Mă gândeam că pe la 3 ani vom avea șanse de reușită. S-a întâmplat la 4 și un pic.

Între 3 și 4 ani au fost vreo două tentative, în care am realizat că se așeza singură pe oliță când simțea că vine momentul și că putea să se abțină. Fizic, era pregătită, emoțional, nu avea niciun chef. Am remarcat că dacă pleca în chiloței de acasă se abținea cu orele. Nu era ok. Nici când pleca în pampers nu era bine mereu, era sub presiune pentru că diverse persoane o tot chestionau pe tema asta (de exemplu, doamnele de la locul de joacă unde mergea cu bona). Pusă să aleagă, alegea pamperși, fără discuție.

La sfârșitul câte unei zile o vedeam afectată și supărată din cauza vreunui apropo de a renunta la pamperși, astfel că, la un moment dat, am spus stop, nu mai discutăm pe tema asta și nici nu ne interesează ce spune lumea. În plus, mi-am zis că deocamdată chiar e mai sănătos cu pampers decât în chiloței, stresată, fără să facă pipi câte o jumătate de zi sau mai mult.

Cumva am înțeles și eu, și ea că a venit timpul, când scutecele au rămas din ce în ce mai mici și începuse să aibă prea des iritații. Așa i-am și explicat și a înțeles că va trebui să se hotărască în curând. I-am lăsat o perioadă de tranziție generoasă. Cred că prin noiembrie devenisem exasperată de desele iritații. I-am spus că în vacanța de iarnă stau mai mult acasă și putem încerca atunci. A fost de acord, cu siguranță și pentru că am avut ocazia să mai amânăm un pic.

Pentru evenimentele importante din viața ei îi desenez calendarul pe perete să înțeleagă cât de cât succesiunea zilelor, mai ales când freamătă de nerăbdare în așteptarea a ceva. În decembrie am pus concediul meu, Crăciunul, Revelionul, ziua lui tati etc. Și-a ales ea ziua Z. Parcă pe 26. La un moment dat mi-a zis ca vrea să mute ziua și a ales 1. 1 ianuarie. Am gândit că nu are rost să fac caz de o amânare, ba din contră, i-am zis că mulți oameni își propun să facă lucruri noi din prima zi a anului așa că alegerea ei e perfectă. Am desenat chiloței în dreptul lui 1 și asta a fost. Am încercat să aduc subiectul în discuție cât mai puțin, să reduc presiunea. I-am cumpărat chiloței noi, să îi dau un pic de entuziasm. Pe 1 ianuarie a început să poarte chiloței și asta a fost.

Am păstrat pampersul pe timpul nopții, mi-a zis clar că îl mai vrea. Am zis ok, oricum încă face mult pipi peste noapte și nu sunt adepta trezitului la comandă sau a limitării cantității de lichide înainte de somn (ea știe ce cantitate îi trebuie să bea). I-am zis doar să anunțe când nu îl mai vrea.

Am avut un singur moment în care a făcut pipi, stătea în pat și uitase că nu are pampers. S-a întâmplat la vreo două zile de la tranziție. Atât.

Afară, avem cu noi olița portabilă, pe care o putem folosi și ca reductor pentru vasul de toaletă. Stau liniștită dacă suntem la vreun loc de joacă indoor, în mall sau în vizită.

Caca face mereu la oliță, a făcut din prima zi, nu cere pampers pentru asta. Poate și pentru că am tratat tot procesul ăsta cât mai natural, fără amenințări, fără certuri, fără laude excesive, dansul bucuriei sau aplauze, fără texte “de-acum ești fetiță mare”, “alți copii de vârsta ta au chiloți” etc

A fost o trecere simplă, cu încredere, în care am vrut să fie mai important ce simte ea, decât ce simt adulții. Stiu și am tot auzit ce zic adulții, sunt oripilați la propriu că un copil trecut de 4, de 3 sau chiar de 2 mai poartă pampers sau nu e pus la potty training. Ideal înainte de a avea un an. Nu mă interesează ce spun adulții care îi fac pe copii să se simtă mici, mici și reduși la tăcere când își udă chiloțeii. Care transformă mersul la toaletă într-o luptă de putere. Și într-un succes al lor. Care iau decizii fără să le pese de cât de pregătit e copilul, uitându-se doar la aspectul fizic, și mai puțin la implicațiile emoționale. În acest proces am avut un atu: nu am avut presiunea de a merge la grădiniță. Așa că am avut / creat contextul perfect să o lăsăm să dicteze ritmul.

După două luni de la trecerea la chiloței, uitându-mă în urmă, nici nu mai contează că sunt două luni sau un an. Și dacă acum nu mai are importanță, cine se va mai gândi la pampers peste 5 sau 10 ani? Vreodată? Mai important e unde se află părintele în această trecere, atât de importantă din punct de vedere emoțional pentru copil: de partea lui sau de partea cealaltă a baricadei?

Photo By: https://www.flickr.com/photos/jbird

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.