Modern Mother

| mothering & more |

Copiii ne ascultă. Dacă îi ascultăm.

De multe ori văd mame care se plâng că nicio metodă nu funcționează cu copilul lor. Interzic televizorul, pedepsesc, le iau jucăriile preferate pentru o săptămână, îi ceartă, se supără pe copil și plâng, apoi redevin dure, țipă la el, poate mai dau și câte o palmă. Iar copilul nu ascultă. Și se întreabă: unde e problema? De ce nu funcționează nicio metodă?

Problema este în toate aceste metode. Normal că niciuna nu funcționează, pentru că niciuna nu e făcută să îi arate copilului că este înțeles și că este ascultat. Nicio pedeapsă din lumea asta nu îl va face pe copil să se simtă înțeles. Orice pedeapsă, mai ales când e lansată cu nervi, îi va transmite copilului ideea că este rău și că are putere când îi face pe părinți să își iasă din fire. Un copil pedepsit se va revolta în sinea lui, chiar și când arată că e docil și se supune. Se va închide în el, sau va căuta să se ascundă mai bine data viitoare, să nu mai fie prins, sau va intra într-un joc de putere cu părintele autoritar, căutând ocazii să îl provoace. Lipsa de comunicare se adâncește și ruptura devine din ce în ce mai mare. Copilul va fi din ce în ce mai rebel și părintele va fi disperat că nu se mai înțelege cu copilul. Își va pierde răbdarea, se va enerva, va țipa, va lovi. Și tot așa.

Copiii sunt făcuți să fie cooperanți, să asculte de părinții lor, atâta timp cât au încredere în părinți și se simt înțeleși. Cât se simt liberi să exprime ce simt – iar neascultarea este un mesaj – și nu sunt criticați pentru asta. Un copil căruia i se dă de înțeles că este rău și neascultător și acuzat și “pus la colț” pentru mesajele pe care le transmite nu va mai vedea care e rostul în a fi cooperant. Va continua să se poarte cu răutate, parcă făcând dinandins lucruri împotriva părintelui. Se intră într-un cerc vicios și, dacă părintele crede că cel care trebuie să-i pună punct este copilul, care trebuie să învețe să se conformeze  și să fie ascultător, se înșală. Părintele este cel care are capacitatea de a readuce situația la normal, cu multă răbdare. Cu mult, mult din toate: ascultare, comunicare, înțelegere, blândețe. Părintele este cel care determină dacă relația cu copilul său este funcțională sau nu și cel care are capacitatea și datoria de a îndrepta lucrurile.

Problema este în multitudinea de metode. Din punctul meu de vedere există o singură metodă eficientă care face ca lucrurile să meargă în relația cu copilul. Se numește respect. Când părintele își tratează copilul ca pe o ființă umană, care are și zile bune și zile mai puțin mai bune, și momente de bună dispoziție și momente de nervi, și acționează din perspectiva asta, multe vin de la sine. Iar copiii chiar au multe momente cu nervi și supărare, pe care le manifestă, de multe ori, prin revoltă. Respectul determină modul în care se stabilesc limitele – cu ton civilizat, explicații logice și decente, înțelegere față de ce își dorește și simte copilul.

Când părintele este azi calm și mâine pedepsește aspru pentru fix același lucru, copilul nu mai înțelege nimic. Când părintele oscilează între metode, de la vorba bună la țipat sau chiar la o palmă peste fund, copilul vede un părinte lipsit de încredere, la fel de oscilant ca metodele pe care le aplică, inconsecvent, depășit și, de fapt, fără autoritate.

Problema e că părinții uită cum sunt copiii. Se întâmplă uneori ca părinții să aibă pretenții  sau așteptări prea mari de la cei mici. Copiii sunt inconsecvenți, rebeli, agitați, nervoși, irascibili, testând limite, acum plângând, acum râzând, cred că ei sunt centrul universului și toată atenția li se cuvine. Așa sunt copiii. Mulți părinții își doresc să îi vadă pe cei mici la dispoziția lor, făcând ce vor ei, când vor ei, pentru că asta e definiția lor de copii cuminți.

Există situații în care este nevoie de limite și explicații, dar uneori părinții sunt chiar absurzi, punând presiune inutilă pe copil. Mi-a rămas în minte replica unui tată când a ajuns cu băiatul în parc: “nu alerga, nu sări”. Probabil că la plecare ducea de mână un copil neascultător.

Să fim mai înțelegători și să nu jucăm rolul vecinului pensionar gen grumpy cat, care le cere copiilor să se joace mai departe de geamul lui. Dacă tot a venit vorba de vecini, închei cu vorba preferată a vecinei mele, pensionară și deloc grumpy, “nu există babe frumoase și copii cuminți”. Aşadar, să ne setăm corect aşteptările şi să ne păstrăm calmul.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.