Modern Mother

| mothering & more |

Ziua în care nu am fost acolo pentru fata mea

Sunt filmele astea americane, despre câte un tată care nu ajunge la ziua de naștere a copilului, ori la un meci important, sau la spectacolul de la școală. Mai mereu este vorba despre tați. Dar li se întîmplă și mamelor, nu știu dacă din SUA, eu știu cel puțin una din România care a pățit așa.

Am făcut programare la a doua doză a vaccinului de varicelă din timp, pentru că doctorița avea un program foarte încărcat și trebuia să ne încadrăm într-un interval de 3 luni de la prima doză. Am fost fericită că sunt acasă și pot să merg eu cu ea, pentru că la vârsta asta orice înțepătură este o experiență neplăcută și, în funcție de cine o face, poate deveni chiar traumatizantă. Numai că în dimineața vaccinului s-a trezit răcită, așa că a trebuit să amânăm vreo 10 zile. Reprogramarea a fost dificilă, nu am avut de ales prea mult, astfel că nu am mai făcut nazuri că nu se prea potrivea cu ce aveam în agendă, la serviciu. Am gândit că poate mai schimb una – alta și reușesc să fiu lângă ea. I-am zis soțului că încerc să îmi eliberez programul să putem merge împreună dis de dimineață. Ea probabil m-a auzit pentru că peste vreo două zile, la discuțiile noastre de seară, mi-a zis așa, aparent din senin, fără nicio legătură cu ce discutam: ”vreau să vii cu mine la vaccin”. Mi-am dat seama cât de mult își dorește să fiu cu ea, știam cât nu vrea vaccinul ăsta, după cum se bucurase că răcise, zicându-mi că ar vrea să fie răcită mereu să nu trebuiască să facă vaccinul.

Deja cu vreo două-trei zile înainte îmi cam era clar că nu o să pot merge. I-am zis, eu însămi cu speranță sinceră, că, totuși, voi încerca. Până când a fost cert că trebuie să merg la o întâlnire și îmi era 100% imposibil să mai vin la vaccin. Așa că am început pregătirea, printre rugămințile ei frecvente – ”vreau să încerci să vii cu mine”. I-am explicat că e tati acolo, că toată dragostea mea i-o va transmite el, că o va ține de mână sau în brațe, după cum va vrea. I-am zis sincer la ce să se aștepte – o înțepătură în braț când îi bagă acul și încă o senzație ușoară de durere când intră vaccinul. Că va trece repede durerea și nu va fi mare. Știam că îi era teamă și nu i-am zis niciun moment că trebuie să fie curajoasă, pentru că asta ar fi făcut-o să îi fie mai teamă, ci am fost ecou pentru teama ei, arătându-i că e normal să simtă așa.

Cu o seară înainte, jucându-se cu păpușile, am aflat și ce îngrijorări are. Una dintre figurinele LEGO trebuia să facă vaccin și alte două prietene încercau să o convingă să meargă la vaccin. Iar viitoarea victimă a înțepăturii avea temerile care erau în sufletul fetei mele (întâmplarea face că o și filmam, așa că pot să redau fidel): ”Îi era teamă, dacă doctorița nu era bună, dacă i se întâmpla ceva rău, o durea sau altceva, dacă nu îi plăcea acolo, dacă i se părea patul de doctor prea urât, de-aia nu voia”.

Vaccinul a decurs relativ ok, doctorița drăguță, asistentele ușor cam operative, înțepătura un pic dureroasă, cu câteva lacrimi și o stare de letargie imediat după, probabil din cauza consumului / stresului foarte mare de dinainte. Tati a ținut-o aproape și a încurajat-o tot timpul cu calmul lui specific (de invidiat), bona a ajutat la partea cu pregătirile, îmbrăcat etc și, foarte probabil, alintatul din timpul zilei, după. Mă așteptam că așa va decurge totul. Așa că nu de asta îmi făceam griji. Știam, în sufletul meu de mamă, că era supărată pe mine că nu am fost acolo.

Am vorbit un pic la telefon, două propoziții scurte, că nu avea chef și se simțea obosită. Toată ziua m-am gândit la ea și mă așteptam să o găsesc revoltată pe mine și să mă pună în alertă în felul ei, izbucnind din orice. Am zis că ar fi un gest deplasat și prea din filmele americane să îi cumpăr o jucărie. Dar i-am luat o ciocolată caldă de la Starbucks, pentru că discutasem în weekend să mergem împreună la un Starbucks nou deschis, nu am mai ajuns și i-am promis că i-o cumpăr eu. M-am gândit mult la ce să îi spun când ne vedem și mi-am planificat să mă joc cu ea mult. Am vorbit despre cum s-a simțit, i-am zis că știu că a intrat cu teamă și că la final a ieșit mai curajoasă de la doctor. Am vorbit din nou despre ce înseamnă curajul – o idee care mie mi se pare grozavă pentru copii și pe care o am de la Lawrence Cohen: curajul nu înseamnă să nu îți fie frică, ci să faci ceva atunci când îți este frică. Am vorbit despre cât de rău îmi pare că nu am fost cu ea și cât de mult aș fi vrut să fiu acolo. Despre plasturele de la mână. Despre cum a stat la tati în brațe. Mi-a zis că este supărată pe mine, i-am zis că are dreptate și că îmi pare rău. Am vrut mult să proceseze întâmplarea, pentru că da, mai știu o lecție, e foarte important să scoți experiența din emoțional și să o duci în rațional, pentru a o face mai puțin dureroasă. Și uite-așa, seara a trecut lin. Acum, la câteva zile după, mai aducem din când în când vorba despre vaccin. Nu i-a trecut de tot supărarea, pentru că uneori îmi mai spune, ca un fel de reproș, că s-a obișnuit să facă vaccinul cu bona. Dar nu mă deranjează, știu că în sufletul ei îmi spune că ar fi vrut să fiu cu ea și că încă nu m-a iertat. Mai am de oblojit o rană. De fapt, sunt două, pentru că și mie încă mi se strânge sufletul la gândul că nu am fost cu ea. Nu a fost doar un vaccin. A fost unul dintre cele mai importante evenimente pentru ea și mi-a transmis clar: ”Vreau să vii cu mine”. Iar eu nu am fost.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.