Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

De ce nu ne grăbim cu grădinița

Fata mea are 2 ani și jumătate. Asta înseamnă că deja ar trebui să o înscriem la grădiniță dacă vrem să fim siguri că are un loc pentru la toamnă. Și înțeleg că nu e vorba doar de grădinițele de stat, ci și de cele particulare despre care se aude că ar fi cât de cât mai ok. Dar nu ne grăbim. Și nu îmi pasă că par o ciudată când spun că nu intenționăm să o înscriem la grădiniță, nu în următorul an, cel puțin.

Sunt mai multe motive pentru care am hotărât să mai amânăm grădinița și deja îmi fac o strategie despre cum va decurge acest an de “homeschooling”.

Pentru mulți părinți, avantajul mersului la grădiniță constă în învățarea copilului cu sistemul. Să știe să interacționeze cu alți copii, să asculte de educatoare, să se conformeze unui program, să învețe să se descurce singur. Apoi este vorba despre ce învață – poezii, cântecele, dansuri, engleză, să numere, să scrie, să citească. Nu văd o problemă dacă va învăța o parte din toate astea într-un alt cadru sau pe unele nu le va deprinde deloc (mă refer aici la partea academică).

Vreau ca fetița mea să se joace, liberă și fericită. Atât îmi doresc pentru ea la 3 ani. Să iasă afară cât mai mult, să interacționeze cu copiii în parc. Să se cațere, să alerge, să se joace în nisip, să meargă azi într-un parc, mâine în altul, să se oprească la orice frunză, la orice gândac, la orice copac. Să meargă cu bicicleta și cu trotineta. Să pună o întrebare și să i se răspundă, să ceară atenție și să i se dea, să fie respectată și iubită. De la 2 ani are o explozie fantastică, înțelege și e preocupată de atât de multe lucruri, vorbim despre ce este în jur mult mai mult, o văd curioasă și atentă când îi povestesc câte ceva, așa că nu vreau să îi pun niciun fel de bariere în elanul ei, în încrederea pe care o are în forțele proprii.

Sunt perfect conștientă că trebuie să se obișnuiască și cu sistemul, că nu o putem ține izolată de tot ce presupune acesta, cu bune și rele, dar chiar cred că mai putem aștepta. Nu ne-am propus să stea acasă până la grupa zero, am luat decizia asta (deocamdată) doar pentru următorul an.

Avem și norocul unei bone cu care iese în cea mai mare parte din zi, numai ele știu pe unde merg – în parc, la locuri de joacă, se plimbă cu autobuzul jumătate de oraș. Aflu că într-o zi au fost prin Centrul Vechi sau pe la Romană. Că s-au împrietenit cu o fetiță. Ori s-au reîntâlnit cu un vechi prieten. E timpul lor. Nu o presez pe bona noastră să citească împreună nu știu ce carte, să deseneze, să picteze, să o pună să facă anumite activități educative. Dar știu că îi cântă și dansează, că se joacă mult și povestesc, că râd și că fata mea o place mult. Și îmi e suficient.

Nici cu mine nu face nimic programat. Încerc să îi ofer varietate, nu prea multă, pentru că are nevoie și de rutină. Am început să mergem la teatru (special pentru copii mici), o încurajez să se implice în diverse activități creative de care ne lovim în drumurile noastre (tot felul de ateliere), dar nu insist. De acum încep să studiez mai mult despre joaca structurată, astfel încât să facem ceva ce îi place într-un mod direcționat spre acumularea de cunoștințe specifice vârstei ei. Cred că secretul este să nu pun presiune pe ea. Oricum, cu cât insist să facă ceva, cu atât nu mai are chef să facă.

Vorbim despre grădiniță, îi explic ce fac copiii acolo, știe că sunt copii din grupul ei de joacă ce se duc la grădiniță. Mă ascultă cu ochișori atenți, iar când o întreb dacă ar vrea să meargă îmi răspunde că nu. Un pretext să mai așteptăm.

Sincer, mă gândesc cu groază la grădiniță. Devin din ce în ce mai disperată când aud de educatoare care pedepsesc copiii, care îi tratează preferențial pe copiii pe care îi plac sau pe copiii părinților care ”se implică”, care nu reacționează când un copil îi bate pe alții, care sunt mai preocupate de câți bani încasează din pozele la comandă și din serbări. De buline, cartonașe, făcut de râs în fața altor copii, catalogat, bruscat, țipat, certat, trimis la colț sau izolat. De desenat în contur, de desenat după tipare – toți copiii același tip de copac, același tip de floare. De răspunsuri de genul: așa e sistemul, așa e programa, ceilalți părinți vor, ceilalți părinți nu zic nimic.

Mai aștept și pentru că îmi doresc să pot purta un dialog mai complex cu copilul meu și să pot afla mai mult din ce face la grădiniță. Să fie mai simplu să descopăr dacă ceva nu e ok. Să știu că mănâncă bine singură, a trecut cu bine de pampers, o interesează mai mult interacțiunea cu copiii. Sunt momente importante pentru încrederea în ea și, la vârsta asta, simt că e important să primească atenție și răbdare.

Sunt conștientă că pot fi acuzată că pornesc cu un mare nu înainte, că văd partea goală a paharului. Dar privind la balanța cu plusuri și minusuri, concluzia e să mai așteptăm.
Am mai scris despre ce cred eu despre grădinițe, despre obsesia de a sta cuminte pe scăunel, despre cea mai bună vârstă de începere a grădiniței, despre cât de importantă e joaca la grădiniță. Și o să continui să scriu despre asta, pentru că e nevoie de schimbări radicale în sistemul nostru de educație.
Photo By: https://www.flickr.com/photos/sellis - under CC license

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.