Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

”Știu ce simți, te înțeleg” face minuni

Acum două seri am ieșit să alerg. Eram în formă maximă, am sunat acasă să văd ce face fata, soțul meu mi-a zis că e ok. “Perfect, pot să mai fac câteva ture”. Era însă după ploaie, cam pustiu și întuneric pe traseul meu și, pentru că era deja 10 pm, nu m-am mai simțit confortabil și am decis să renunț la cele două ture suplimentare, mai important fiind să mă simt în siguranță.

Ajunsă acasă, aud de la intrare plânsul dureros al fetei. Credeam că s-a lovit, părea ceva grav. Dar am aflat că împreună cu soțul meu se pregăteau să îmi facă o surpriză și să iasă înaintea mea. Era grozav de dezamăgită. I-am explicat că, pentru mine, și faptul că s-au hotărât să vină e o surpriză, că știu că este supărată și abia aștepta să mă vadă alergând și eu să mă bucur văzând-o pe neașteptate. I-am zis că ar putea să vină în una din zilele următoare și i-am explicat de ce am decis să mă întorc mai repede decât știa și o anunțase tatăl ei. O vedeam că se mai calmase, dar era încă furioasă și lovea cu pumnișorul în pilotă. I-am zis că e normal să fie nervoasă pentru că nu i-a ieșit surpriza. Ea mă tot trimitea să mai alerg, eu deja ieșisem din starea de alergat și, oricum, surpriza era ratată. Era mai important să o ajut și să o învăț să treacă peste momentul dificil.

A înțeles, s-a calmat, dar o simțeam că nu era chiar ok. Un pic îmbufnată, se enerva desenând pe tabletă că nu reușea să traseze ochii unde voia. Și atunci mi-am dat seama că trebuie să punem ceva în locul supărării, să o scoatem din starea asta. Când i-am zis să ieșim totuși, toți trei, să sărim în bălțile abia formate după ploaie, i s-au luminat ochii.

În drum spre casă râdea fericită. Reușise să treacă singură printr-o baltă mare, mare și destul de adâncă – desigur, asta la inițiativa soțului meu, mie mi se strângea sufletul numai la gândul că o picătură de apă avea să îi intre în cizme.

Sunt două momente cheie în seara noastră – am trecut peste lacrimi vorbind despre cum se simte și am învățat că, dacă nu iese ceva, putem oferi alternative.

Încă o dată simt, văd cât de important este să îi arătăm copilului că îl ascultăm și îl înțelegem. Chiar dacă nu putem să îi rezolvăm supărarea. Sau dacă, ulterior, vom pune o limită. E important să știe că suntem pe aceeași lungime de undă. Și când se liniștește și e gata să asculte, să îi explicăm și motivele – care ar trebui să aibă sens și rațiune în primul rând pentru noi. De câte ori, nu-i așa, introducem o limită din impuls, din nerăbdare sau oboseală..

Îmi amintesc supărările mele de copil. Și interdicțiile. Am fost un copil normal, cu părinți moderni, pentru vremurile pe care le trăiam, implicați în viața copiilor. Nu ne-au bătut, nu ne-au pedepsit abuziv. Dar au fost stricți, poate și pentru că erau profesori. Îmi amintesc momentele în care nu aveam voie să facem ceva – de cele mai multe ori înțelegeam motivele și le acceptam resemnată. Dar nu simțeam, în momentele de tensiune, că părinții mei empatizează cu mine, că își dau seama că îmi doream cu adevărat un anumit lucru. Deși, gândind acum cu mintea de părinte, sunt sigură că înțelegeau de ce voiam una sau alta. Simt că ar fi contat dacă mi-ar fi spus: te cred că vrei să faci asta, ai dreptul să fii supărată, ai motive să fii nervoasă, înțeleg că ai procedat așa și știu cum te simți.

Cu toții am fost copii și am făcut nebunii și ne-am dorit lucruri care păreau sfidătoare, curajoase, interzise, altfel. Sau ne-ar fi plăcut să facem ce fac și alții, chiar dacă nici noi nu găseam, de fapt, vreo noimă. De câte ori nu ni se întâmplă asta, adulți fiind. De câte ori nu ne îngăduim și ne iertăm acțiuni care sar dincolo de ce am accepta în mod curent. De ce devenim brusc atât de drastici și radicali cu copiii? De ce le interzicem ferm să fie revoltați pe deciziile și limitele pe care le impunem (însă noi avem dreptul să fim revoltati de revolta lor), de ce ni se pare anormal să se supere că nu îi lăsăm să facă vreo nebunie, de ce contestăm agresiv capacitatea lor de a lua decizii? Oare cum ne-am simți noi într-o situație similară? Desconsiderați? Aduși la tăcere fără drept de apel? Singuri? Neînțeleși?

Părinții sunt aliații copilului. Cred că asta trebuie să fie mantra părintelui. Un copil ascultat și înțeles știe că găsește respect și încredere la părintele său și îi va căuta prezența. Nu se va teme să arate și să vorbească despre ce simte. Se va descărca de griji și se va echilibra. Altfel, va fi nervos, frustrat, iritat, agresiv.

când copiii se simt în siguranță, își asumă riscuri, pun întrebări, fac greșeli, învață să aibă încredere, vorbesc despre ce simt și se dezvoltă – Alfie Kohn

Zilele trecute mergeam spre Mega Image. Mama striga la copilul ei, care rămăsese în spate, pe jos, pe trotuar și plângea. Mama l-a luat cam pe sus, nu a arătat niciun pic de înțelegere față de băiatul care plângea, de teama unei mașini care tocmai parca pe trotuar. Băiatul tot spunea că mașinile ar trebui să meargă pe stradă. Mama îi dădea replici, iritată poate că a trebuit să se întoarcă, să se roage de el, să îl ia pe sus. Am lăsat în urmă copilul în plină criză, atâtrnat de mâna unei mame impasibile. Am stat la cumpărături ceva timp. La întoarcere, băiatul continua să plângă, de data asta în brațele tatălui, care îi explica foarte blând o situație din parc. Nu cunosc detaliile, judec, desigur, la suprafață. Dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi reacționat băiețelul dacă mama i-ar fi spus: te înțeleg că te-ai oprit, îți era frică de mașină. Ai dreptate, mașinile ar trebui să meargă pe stradă, uneori sunt și pe trotuar, de aceea trebuie să fin atenți. M-am bucurat că te-ai oprit și ai fost precaut, mașina era încă departe de tine. Acum poate e mai greu să îți dai seama, dar sunt lângă tine și împreună o să învățăm cum să te ferești de mașini și când sunt periculoase.

Desigur, e greu. Trebuie să faci asta cam de câteva zeci de ori pe zi. Să fii calm, să ai răbdare. Dar e copilul tău, tu ești aliatul lui. Și, așa cum frumos zice Alfie Kohn, dacă vrei o casă liniștită și curată, ar trebui să alegi să îngrijești pești tropicali.

Photo By: pixabay.com
2 comentarii la
“”Știu ce simți, te înțeleg” face minuni”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.