Modern Mother

| reshape, redesign, repurpose yourself |

Părinți prinși în tipare moștenite

Nu am fost niciodată la psiholog și nu am crezut că aș avea de ce. Nu am nimic cu mersul la psiholog, îi admiram și încă îi admir pe oamenii care acceptă că au nevoie de ajutor și iau măsuri pentru a le fi mai bine. Doar că eu credeam că sunt o fire puternică și optimistă și că am resursele interne pentru a mă vindeca. Acum, din perspectiva ultimilor doi ani, nu mai gândesc așa. Uneori sunt atât de zdruncinată în credourile mele încât mă întreb dacă o discuție cu un psiholog mi-ar arăta un pic unde de unde vine și unde duce drumul ăsta.

De unde transformarea asta? Primii mei ani de mamă au fost ca o terapie. Am învățat foarte multe despre copilul meu și, în general, despre dezvoltarea copiilor (fizică, emoțională), și tot atât de multe despre mine, despre relația mea cu părinții și despre cum ar trebui să mă modelez ca părinte. Am înțeles cum am fost, cum nu mai vreau să fiu și despre cum m-am schimbat. Am aflat foarte mult despre cum se clădește încrederea în sine și despre cum se taie aripile. Despre cum oamenii sunt bine intenționați, dar pot greși, fundamental.

E foarte dureroasă psihoterapia și mi-am dat seama că nu este pentru oamenii slabi, ci pentru cei puternici. Pentru că ai nevoie de mult curaj să privești înăuntrul tău și să dărâmi cărămidă cu cărămidă toata construcția așezată, pe care ți-ai construit principiile de viață, reperele morale, relațiile cu oamenii din jur. Și mare curaj îți trebuie ca, după ce dărâmi, să vezi că nu a mai rămas mare lucru și să începi să pui în loc.

La început am fost furioasă. Eram nervoasă pe ce nu am văzut, pe ce nu am fost în stare să realizez, pe ignoranța mea de a lua lucrurile de-a gata, fără să îmi pun problema că ar putea exista mai multe realități corecte. Furioasă pe mine, pentru că nu mi-am pus întrebarea: și dacă nu am dreptate? Credeam că ce știu eu, ce am eu este ce e corect și drept. Și că nu există altceva. Cum să nu am dreptate?!  Furioasă pe ceilalți care au căzut și cad în capcana asta. Acum mă interesează mai mult ce construiesc.

Culmea, unii ar putea râde, mi-au trebuit niște cărți de parenting, da, de parenting de-ăsta așa zis modern – deși e modern la noi, unele cărți sunt scrise de câteva zeci de ani – ca să îmi intrepretez viața dintr-o altă perspectivă. Și să dau un nou sens relației părinte –  copil și, în același timp, relației mele cu ceilalți.

Am realizat, analizându-mă pe mine, pe cei din jur, relația mea cu părinții, a altor copii cu părinții lor, cât de mult trăim în tipare, ce prejudecăți târâm după noi, defilând cu ele într-o valiză roz, crezând că sunt juste, ce mult ne blocăm în reacții predefinite și nici nu ne punem problema că am putea și ar trebui să schimbăm ceva. Multe dintre aceste reacții predefinite sunt moșteniri culturale. Țin de cum suntem noi românii, de istoria noastră, de comunism, de lipsa de acțiune a celor care ar putea schimba preconcepții, ar putea educa, ar putea induce schimbări transformaționale. Dacă nu reușim să vedem cât de blocați suntem în tipare moștenite și tratăm situațiile cu aroganța celui care le știe pe toate, nu vom reuși să ne schimbăm. Și o spun cu tristețe, copiii noștri vor avea de suferit.

Ăsta este stilul de parenting pe care îl purtăm cu noi și îl transmitem, fără nicio tresărire: autoritar, cu pedepse, cu jigniri, cu replici răstite, pe poziție de război cu copilul, fără empatie și înțelegere, cu nervi și lipsă de răbdare. Copilul este mic și neștiutor, trebuie tratat din perspectiva asta, ce înțelege el… Hai să îl păcălim, să îl fraierim, să îl mințim, să îl tachinăm, să facem mișto de el, că doar ne permitem, suntem puternici. Copiii nu au dreptul să decidă, să dorească altceva pentru ei decât ne dorim noi. Depind de noi și, cât timp se întâmplă asta, noi avem puterea.

Un alt fel de a fi părinte

De când sunt mamă pledez pentru conceptul de parenting conștientizat și asumat. Să chestionezi mereu modul în care te porți față de copil. E bine cum reacționez când nu face ce mi-aș dori eu? E ok cum mă port cu el când sunt de față alte persoane? E bine să îl presez să facă asta sau să nu facă asta? Ce aș mai putea să zic? Cum? Ce am zis și nu trebuia? I-am arătat respect copilului? L-am tratat cu același respect pe care i l-aș fi arătat unui prieten adult într-o situație similară?

Nu e ușor. Din contră, e foarte solicitant. Dar oferi respect și empatie și înțelegere și căldură și construiești o relație pozitivă. Și știi și simți că e bine. Aud multă lume care spune că preferă o relație naturală cu copilul, în locul uneia supuse unor reguli de parenting artificiale. Da, când schimbi regulile jocului, e posibil să îți ia ceva timp să te obișnuiești cu noul stil, dar apoi pui în aplicare natural ce ai învățat. Așa e și cu noua abordare de parenting. Poate la început pare cam ciudat să îi spui copilului: “Înțeleg că te distrezi cu jucăria și nu vrei să pleci, dar e timpul să mergem acasă”. Îmi aduc aminte când am citit despre asta, înainte de a fi mamă, că mi se părea super straniu, îmi părea o chestie importată, falsă. Acum mi se pare chiar de bun simț să îi transmiți copilului că îl înțelegi (și ce bine funcționează), în loc să îi zici: “Dacă nu vii acum, te las aici și plec singură! ” sau “Am spus să vii acum, dacă nu vii nu mai ieșim niciodată în parc!” sau “Vii acum, dacă nu, nu te mai uiți în seara asta la televizor!”.  Și, dacă te gândești bine, de fapt tu, ca părinte, chiar înțelegi prin ce trece copilul, nimănui nu îi place să fie luat pe sus când face ceva cu pasiune. Doar că trebuie să te obișnuiești să și exprimi asta. Și să lași un pic de la tine. Nici să îi spui copilului “te iubesc” nu e natural, în cultura noastră, dar eu o fac și nu mi se pare artificial să îi zic. Mi s-a părut ciudat la început? Da, pentru că eu sunt învățată să exprim iubirea doar față de sexul opus. Acum mi se pare aiurea să nu îi zic cât de mult o iubesc.

Poate fi mai ușor și chiar să vină natural să emiți repede, fără a sta prea mult pe gânduri, judecățile tale de valoare, în loc să te dai un pas în spate, să auzi cu adevărat ce zice și ce simte copilul tău. Poate e mai simplu să spui nu, doar pentru că tu, ca părinte nu ai chef sau nu ești obișnuit sau nu ai fost învățat așa, în loc să-ți zici: “ok, eu nu mă simt confortabil, dar trec peste asta și zic da. Cedez eu, ca părinte, pentru că nu e nicio miză”. Da, poate e natural, dar e benefic?

Aleg efortul de a părea un părinte artificial și să îi spun copilului că știu că s-a supărat când am plecat acasă deși mai voia să stea în parc, comportament care e în favoarea copilului, în loc să țip natural la el, făcându-l să se simtă mic în suflet, comportament în favoarea părintelui. Totul se învață și cred cu tărie că poți rupe bariera obiceiurilor moștenite și poți adopta un stil de parenting bazat pe respect 100%. Care devine firesc, la fel de firesc cum ni se pare acum să vedem atitudini umilitoare, aparent nevinovate, în care sunt puși copiii: “Vreau să îți iei pantalonii,  nu fusta!”, “M-am plictisit să te joci în toboganul ăsta!”, “Dacă ajungi sus la mâna mea, îți dau asta.”, “Ha, ha, te-am păcălit!”, “Uită-te la tine cum arăți!”,  “Iar ai dat peste masă, de câte ori să îți repet să ai grijă?!”, “La vârsta ta mă aștept la mai mult de la tine!”, “Faci cum zic eu”, “Termină cu mofturile astea!” și atâtea altele. 

Copiii noștri învață să fie părinți de la noi. Și vor aplica, la rândul lor, parenting cu respect, cu siguranță în mod mult mai natural decât o facem noi, azi, la primele generații. 

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.