Modern Mother

| reshape, redesign, repurpose yourself |

Principiile noastre în primele 18 luni

Vrem să fim atenți mereu la nevoile ei, o tratăm așa cum ne-ar plăcea și nouă să fim tratați, facem debriefuri spontane la final de zi, disecăm reacțiile ei și pe ale noastre, vrem să simtă că e acolo, alături de noi, nu să se simtă dominată. Are și limite, dar fixate cu întelegere, pe care (deocamdată) le acceptă, la fel, cu înțelegere.

Nu mă supăr pe ea pentru că nu respectă regulile. Până la doi ani (sau poate și mai mult), copiii nu au capacitatea de a înțelege noțiunea de regulă. Trăiesc în momentul prezent, vor acum.

Vrea să arunce lucrurile pe jos? Foarte bine, le-am strâns de zece ori, o mai fac o dată. (Îmi controlez impulsurile și educ răbdarea). O rog să ma ajute, cum poate, cât are chef. Vrea sa rupă o pagină din cartea pe care o răsfoiește? Nu are decât, mă bucur că e curioasă să experimenteze lucruri noi – sunt primele ei hârtii rupte, vreau sa știe cum e. Vrea să scrie pe cărți, pe fața de pernă? Foarte bine, am luat carioci solubile, avem cărți cu foi groase, din carton lucios, pe care le pot șterge. Unde chiar nu se poate, îi ofer alternative – cu marker scrie doar pe tabla magnetică (dacă nu e solubil), cu creta – pe tăbliță sau afară, cu apa se joacă deasupra chiuvetei.

De multe ori mă întreb: eu știu cum se simte asta? Ce gust are materialul ăsta? Da, și eu le-am făcut, când eram mai mică sau chiar mai mare, așa descoperă și cunoaște. Am mâncat lipici solid și radieră parfumată și am gustat hârtie de toate grosimile, stiu ce gust are hârtia velină sau cartonul și cum se topește zăpada în gură.

Nu o cert. Încerc să îi explic iar și iar, repet și de zece ori dacă este nevoie, pentru că am reținut că ei așa învață, prin repetiție. Nu mă enervez că se duce a suta oară la butoanele de la aragaz, îi spun că nu e voie și îi arăt că are butonul ei (timerul) pe care îl poate atinge cât vrea. Cred ca i-am zis până acum de zeci de ori că sertarele se deschid și se închid de mâner și i-am arătat cum ar putea să își prindă degetul. Și sunt sigură că va fi nevoie să îi mai spun de alte zeci de ori.

Încerc să nu îi impun restricții, decât dacă e vorba de sănătatea și siguranța ei. De multe ori mă suprind că am tendința de a îi interzice ceva, doar pentru ca… așa se face. De multe ori, când pun o limită, mă întreb dacă o fac pentru confortul meu sau dacă are sens sa îi impun respectivul lucru. Mi se mai întâmplă să greșesc aici, sunt într-un proces continuu de autocontrol.

Încerc sa nu îi inoculez fricile mele, dorințele mele. Dacă ne jucăm cu apă – teroarea mea – încerc să trec peste faptul că se udă, dacă văd că nu o deranjează (o iau să o schimb doar când situația a devenit destul de gravă). La baie încerc (și îmi e tare greu) să ignor senzația neplacută pe care o am când o clătește soțul meu pe păr cu dușul și apa îi curge pe față, îi intră în urechi. Iar la bazin, când o văd cum își pune urechea pe apă și “ascultă apa”, așa cum îi zice instructorul, strâng tare din dinți. Nu vreau să ajungă ca mine, o pisică speriată de apă. Dacă mergem în parc, o las să stea în leagăn cât vrea, să meargă unde vrea. O întreb în ce direcție vrea să meargă și acolo mergem. Nu îi zic: “mai stai aici?” sau “hai să te dai în tobogan”. Sunt sigură că dacă ar vrea ceva, ar cere.

Îi las libertatea să facă mici alegeri – ce body vrea după baie, cel din mâna dreaptă sau din stânga, mergem cu metroul sau cu autobuzul, ce ghete cumparam, cele roz, cum are in piciorul drept, sau mov, din piciorul stang. Vreau sa ia decizii, chiar daca nici macar nu intelege ce  implicatii au acestea, mai ales ca miza nu e mare. Si vreau sa simta ca ii respectam deciziile.

Ii pun limite si ii explic, fara sa intru in prea multe detalii – paharul de sticla se sparge (stie ce inseamna asta, de cand a spart un borcan), cutitul este periculos, prizele – la fel.  Ia restrictiile destul de usor, poate si pentru ca are voie, in general, sa faca multe si are incredere in ce ii spunem. Daca ii zic ca nu e voie la priza si imi raspunde intinzand degetul spre ea, nu ma supar, ii zic “nu e voie”, calm, mai facem o gluma si apoi se ia cu altele.

Am grija sa ii spun ce urmeaza sa facem – dimineata o anunt ca nu ma duc la serviciu, ii spun cand urmeaza sa plec devreme sau ma intorc tarziu, o anunt cu o zi inainte ca mergem la inot, inainte de a pleca de acasa ii zic ca mergem la doctor si ca va trebui sa deschida gura. Mi se intampla sa am scapari, dar incerc sa fiu atenta, in general. Am plecat la cumparaturi in timp ce dormea si cand m-am intors mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa o anunt inainte. Dar data viitoare nu se va mai intampla asa. Acord mare atentie la momentele de tranzitie de la o activitate la alta –  am citit ca acestea sunt delicate si pot declanasa frustrari. Ii zic: “dupa ce mananci, mergem in pat” sau “dupa ce termini sa te joci cu autobuzul sting lumina”. Cand sting lumina, o anunt: “unu, doi, trei, sting!”. Daca fuge de mine si ma duc dupa ea, o anunt: “vin sa te iau”, sa nu simta ca o iau pe sus fara drept de apel.

O tratam asa cum ne-ar placea noua sa fim tratati. Cu intelegere si consideratie pentru nevoile ei, cu mult respect si dragoste. Nu poate sa fie decat bine, eu asa zic.

2 comentarii la
“Principiile noastre în primele 18 luni”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.