Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

“Vom lua câine când copilul e responsabil” nu are legătură cu realitatea

De vreo câțiva ani amânăm momentul să ne luăm câine, după o tentativă eșuată. Acum vreo 3 ani am luat un pui, dar fata noastră era mult prea mică și era terminată de frică, așa că a trebuit să renunțăm. De atunci, am punctat o pisică și un acvariu cu pești – variantele de compromis. Până am realizat că nu avem scăpare. Ori umplem casa de papagali, canari, iepuri, broaște țestoase, ori luăm câinele. În ultimul an nu a fost zi să nu ne roage, să nu plângă, să nu viseze, să nu spere, să nu întrebe despre Doggy al ei. Gândul înfiorător că va trebui să ies afară dimineața să plimb câinele mi se părea un NU suficient de puternic. Dar, la un moment dat, nu a mai funcționat. Mi-am dat seama că EU nu vreau câine, atâta tot, alte argumente nu am. Nu e momentul acum, să mai așteptăm – erau doar motive să mai prelungesc starea de fapt pentru mine. Dar cât poți să amâni? Un an, doi, trei? Cinci? La un moment dat argumentul ăsta se subțiază. E clar, pentru mine niciodată nu va fi momentul.

Nu am fost și nu voi fi pregătită vreodată pentru câine. Nu am avut animale de companie, pentru că părinții mei nu au fost de acord, deși, ca orice copil, mi-am dorit. Așa că am o oarecare detașare față de animale, nu mă sensibilizez ușor la vederea lor, chiar dacă, în general, îmi sunt dragi. Nu percep animalele de companie ca pe niște membri ai familiei. Poate e și un fel de a mă proteja în fața pierderii lor. În contextul ăsta, “nu luăm câine acum” mi-a apărut, foarte clar, o decizie egoistă. Nu am folosit niciodată argumentul suprem al părinților, pe care îl aud frecvent: luăm un animal când vei fi responsabil(ă) să ai grijă de el. Știam că un copil este capabil să își asume responsabilitatea abia după 12 ani. Nu putem avea pretenții de la un copil de 6-7-8 ani să aibă grijă conștiincios de un câine. E prea mult.

Acum, în cunoștință de cauză, pentru că l-am luat pe Doggy, o spun cu tărie: e greu pentru un copil să își asume responsabilitatea unui câine. E greu și pentru un adult. În primele săptămânia îmi venea să plâng în fiecare seară de nervi și de oboseală. Deși avem un border collie isteț, drăgut și foarte receptiv.

Nu reponsabilizarea copilului e primordială când aduci un câine acasă. Asta se face prin puterea exemplului. Esențială este relația pe care o au părinții și copilul și cum va rezista această legătură tensiunii începuturilor, oboselii, stresului. Primele săptămâni sunt epuizante.

Câinele ăsta ne-a dat viața peste cap. Trebuie dresat să asculte comenzile de bază, trebuie învățat să își facă nevoile afară, trebuie stimulat fizic și mental. Dau cu mopul în fiecare zi cât nu am dat în viața mea. Mă trezesc și sar direct în adidași, fără să îmi beau cafeaua, ca să îl scot afară pe zăpăcit și să fiu gata până încep orele online de școală. Cineva trebuie să fie cu ochii mai mereu pe el, pentru că e imprevizibil și își inventează tot felul de activități.

Din cauza nebuniei în care am intrat, lucrurile mărunte îmi scapă. Nu mai știu unde am pus lesa. Nu îmi găsesc cheile niciodată. Plec fără mască din casă și trebuie să mă întorc. Seara, nu mai am energie să îi citesc fetei poveștile, care sunt scrise cu arhaisme și trebuie adaptate on the go (citim Povești nemuritoare) și adorm citind. Mă irită lucruri care în ultima perioadă mă lăsau rece.

Cine ară răbdare cu mine? Cine mă ajută să găsim lesa? Cine vine să mă mângâie și să mă strângă în brațe? Cine îmi trece cu vederea izbucnirile când bombăn că nu găsesc ceva? Cine face uneori glume pe seama situațiilor enervante? Cine mă ajută să facem ordine prin cameră? Da, copilul pe care, conform principiilor pe care ni le însușim automat, l-am vrea responsabil, să aibă grijă de câine. Nu îi dă de mâncare cățelului, nu îl scoate afară, nu șterge după el. Dar cât este de stăpână pe ea în perioada asta în care ne-am ieșit din ritm! E mult mai rezistentă decât mine. Asta îmi arată că, de fapt, e pregătită să avem un câine.

E greu să aduci în casă un pui de cățel. Foarte greu. Mai ales dacă ești un pic prea exigentă și vrei să iasă totul din prima, cum sunt eu. Aș spune că e o muncă grea pentru un adult și incredibil de greu de gestionat pentru un copil. Nu îmi face nicio plăcere mie să strâng după câine, în plus, dacă vrei să te asculte, e nevoie să te impui ferm, ceea ce poate fi dificil pentru un copil pe care câinele îl percepe mai degrabă ca un potențial partener de joacă. Povestea nu e simplă. Din fericire, există speranță. Fata mea mă consolează: gândește-te cum va fi când va fi mare.

Uneori simt că numai pot. Și îi spun fetei asta, mai ales că mă vede, uneori, mai iritată. Recunosc în fața ei că e greu. Recunosc că sunt mai nervoasă și mai stresată decât de obicei. Admit că nu e simplu, cum ne și așteptam, dar în final sigur ne vom descurca, asta e, nu avem ce face.

Aseară i-am mulțumit că are răbdare în toată nebunia asta. Ea mi-a zis: ”Tu faci tot, eu nu am de ce să am răbdare”. “Eu am răbdare cu câinele și tu cu mine”, i-am răspuns. A fost de acord. Și apoi mi-a dat șah – mat: “Da, dar tu nu ai răbdare cu tine”.

Photo By: foto: Ea și Doggy

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.