Modern Mother

learning parenting on the job

Jocul cu copilul este cheia cu care îi deschidem lumea

Acum câteva zile am făcut una dintre marile greșeli ale unei mame. Făceam o plată pe internet și discutam cu fetița mea despre un episod cu Peter Pan, Wendy și Căpitanul Hook pe care îl urmărise dimineață. Discuția se încheie cu îndemnul ei de a ne juca de-a Wendy și Hook. Eu, băgată în laptop cu coduri de autorizare, am răspuns oarecum mecanic: ”nu știu să mă joc”, în ideea că nu văzusem episodul și nu știam ce trebuie să prestez. Ne-am mai jucat de-a Wendy și Hook și aveam chiar o scenetă, una dintre preferatele ei, dar dincolo de asta nu prea mai știu povestea acestor personaje.

În momentul în care am zis “nu știu să mă joc” a explodat. A plecat supărată, cu lacrimi grele, repetând continuu: ”ai glumit, ai glumit”. I-am explicat ce am vrut să spun, când situația s-a mai calmat (soțul meu are dreptate, ar fi trebuit, de la bun început, să îi cer să îmi arate cum să ne jucăm, dar na, așa e când nu judeci, cum am făcut eu). Am realizat ce mare suferință îi poți produce unui copil refuzând să te joci cu el. Joaca este activitatea de bază a copiilor, invitația la joc este invitația la conectare, când le deschid celorlalți larg ușile spre lumea lor. Refuzul este, în orice formă ar fi exprimat, agresiv și greu de primit.

Mă joc mult cu fetița mea. Îmi fac timp să stăm să ne jucăm de-a Elsa si Anna, cu poneii, cu figurinele Rapunzel și Flynn Ryder, cu animăluțe, cu multitudinea de căluți de toate mărimile, cu avioane, cu mașini. Joc același joc de 10, de 20, de 30 de ori. Până când ea, într-un final, renunță și schimbă jocul sau își găsește o activitate pe cont propriu. Poate și de aceea răspunsul meu a rănit-o.

Am aflat că sunt mame care nu se joacă cu copiii lor: că nu au dispoziția, că sunt băieți și nu le plac jocurile lor, că cei mici își impun regulile lor, că vor mereu să câștige. Copiii nu se joacă să le facă mamelor pe plac – este momentul lor terapeutic, în care se eliberează de frustrări, în care ei conduc și decid, pentru a putea să facă față realităților.

Mai sunt mame care spun: petrec timp cu copilul meu, îl implic în activitățile mele, îl iau cu mine la bucătărie și îi dau ceva de făcut, mă ajută cu copilul mai mic, la băiță, la îmbrăcat etc. Doar că activitățile astea nu sunt joc. Poate îi fac plăcere copilului (sau copilul știe că îi fac plăcere părintelui), dar când ne jucăm cu copiii trebuie să intrăm noi în lumea lor, să jucăm în deplasare, nu acasă.

E un efort, desigur, ca orice efort de parenting conștient. Timpul pe care îl alocăm pentru joaca împreună cu copiii este realmente o comoară pentru dezvoltarea lor și hrănește echilibrul relației noastre cu ei. Dacă vrem să le deschidem sufletul și să le înțelegem gândurile avem cheia: joaca.

Timp dedicat. DEDICAT.

În cartea Playful Parenting, Lawrence J Cohen spunea că de multe ori părinții se plâng că nu se concentrează copiii prea mult timp la o activitate. Însă și noi, părinții, nici nu începem bine un joc, că ne-am și plictisit și ne zboară mintea la probleme de la serviciu sau de acasă.

După 5 minute de joacă îmi aduc aminte că trebuie să pun o mașină la spălat. Peste alte câteva minute îmi găsesc un pretext să duc ceva la gunoi, să fac o pauză. Peste ceva timp îmi vine în minte că am de făcut nu știu ce la serviciu și fetița mea e nevoită să repete ce spunea, pentru că, fiind cu gândul aiurea, nu am reacționat la timp. Și nu stau pe telefon, în general îl pun deoparte și îl ”uit” acolo o perioadă, tocmai pentru a evita să rămân blocată prin newsfeed-ul de facebook.

Încerc să evit situațiile astea cât pot (nu îmi iese 100%), să mă dedic jocului și atât. E important pentru copii să simtă, măcar în aceste momente, că nu există alte priorități pentru părinți. Este doar timp în doi și atât. Iar când procedez așa, după aceea pot să mă duc să fac și niște treabă – să spăl un vas, să fac puțină ordine – și știu că ea se joacă singură, pentru că și-a luat porția de ”timp cu mama”.

Timp nedirijat.

Când ne jucăm, nu mă implic prea mult în direcția pe care trebuie să o ia jocul nostru. Nu scriu eu scenariul, ci mă pliez pe ce vrea fata mea. Mai comentez, mai interpretez, am clar un input – mai ales că joaca este proces de învățare și încerc să beneficiez de acest moment. Însă o fac finuț, lăsând-o pe ea să dirijeze jocul, pentru că este modalitatea ei de exprimare. Nu o corectez și când creează ceva ce nu corespunde cu realitatea nu mă agit, îi las toată libertatea. Încerc să îmi înfrânez tendința de a o determina să aplice în joc situații corecte, de bun simț, logice, coerente, atunci când nu simte nevoia să o facă.

child led play este un concept drag mie, sunt numeroase studii pe tema asta – joaca este benefică atunci când copilul alege cum să se joace, nu atunci când le impunem noi direcția.

E ok dacă vrea să conducă ea, să își impună regulile, să pună în inferioritate personajul meu, să schimbe jocul după cum are chef, doar ca să iasă câștigătoare. Rolul meu nu e să mă distrez (deși o fac), ci să îi ofer copilului timp de calitate pentru o comunicare ma bună între noi.

Să nu uităm, copiii comunică multe dintre lucrurile pe care vor să ni le spună atunci când se joacă. Și o fac inconștient, replicând situații, chiar fraze întregi. Dar trebuie să le dăm ocazia și să nu intervenim intruziv în jocul lor.

Timp de învățare.

Copiii învață jucându-se. Este cel mai important moment de asimilare a informației din lumea lor înconjurătoare (de-aia le și place să joace un joc iar și iar, pentru că prin repetiție li se fixează mai bine informația). Mulți părinți sunt fericiți dacă au mai mulți copii pentru că pot să se joace împreună, în timp cei ei pot să se dedice altor activități. Joaca părinte-copil trebuie să aibă locul ei, pentru că are avantaje.

Copiii învață despre interacțiunile sociale (spun studiile) mai degrabă jucându-se cu părinții, decât cu frații. De asemenea, părinții adaugă jocului varietate și maturitate, oferind noi perspective, pe care nu le-ar putea obține din interacțiunea cu alți copii, a căror experiență e limitată.

***

Sunt convinsă că oricine știe să se joace. Nici nu trebuie să ne străduim prea mult, pentru că cei mici inventează, ne ghidează, ne provoacă. Trebuie să ne eliberăm un pic de reguli și norme și să nu ne fie frică să ne prostim, din când în când (putem învăța asta de la tați – soțul meu mă uimește de fiecare dată câte nebunii poate să facă, iar cea mică se amuză copios).

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.