Modern Mother

learning parenting on the job

Tristețea fiecărei mame

Înainte de culcare povestim. Despre orice. Invariabil, la aproape 3 ani, frământările sunt legate de legătura dintre noi – murim? o să fim mereu împreună? voi fi mereu lângă ea? Uneori îmi spune ”nu o să te uit niciodată” sau ”eu și tati nu te vom uita niciodată”. Nu simt bucurie, ci o mare tristețe. Pentru că replicile ei, aparent nevinovate, pe care acum le înțelege mai degrabă sufletul ei decât mintea, reflectă în mine multiple frământări. Dacă ni se întâmplă ceva? Dacă ceva va rupe legătura asta magică dintre noi?

Paradoxal, este extrem de trist să fii mamă.

Trăiești mereu cu grijă.
Faci zeci de mii de scenarii în cap și tremuri numai la gândul că un fir de păr de-al copilului ar putea fi atins într-un incident, de orice natură. Nu mai poți de grijă. Sufletul este bogat de râsete și glume și îmbrățișări și sufletul se stinge de griji, de gânduri reprimate și împinse adânc, cât mai adânc, dar care revin recurent.
Ca părinte, trăiești cu amenințarea asta din umbră zi de zi, dar tot ce poți să faci este să te bucuri de momentele astea perfecte, să trăiești clipa și să fii recunoscător pentru tot ce ți se întâmplă.

Ești lumea copilului tău. Și apoi nu mai ești.
Nu am fost pentru nimeni atât de importantă. Fără mama, are senzația că lumea ei se dărâmă. Mama alină, ține în brațe, îi taie mărul, o încalță, citește, mângâie seara înainte de culcare, orice. Dacă ceva intervine în rutina noastră – poate mama a plecat mai devreme la serviciu sau a venit mai târziu – e iritată, se supără, face crize. Dacă e mama, e bine.
Dependența se va opri. Am citit că e natural pentru copii să înceapă să se enerveze pe părinți pentru că inevitabila desprindere va fi mai ușoară. Mă pregătesc pentru independența ei, dar mi se face sufletul țăndări de fiecare dată când mă gândesc. Suntem atât de lipite una de alta încât nu îmi închipui că ar putea fi altfel. Că poate o voi enerva mai mult decât mă va plăcea, că poate se va feri de mine, că poate va evita să mă privească, că poate mă va respinge brutal când voi vrea să o țin în brațe, că poate se va mira că nu știu multe, pe cât de multe știu acum… Aș vrea să o țin lipită de mine, ca atunci când era doar un bebeluș, și să nu îi mai dau drumul niciodată. Dar nu e a mea. E doar a ei.

Suferințele copilului sunt înmiit suferințele tale.
Micile supărări, marile dezamăgiri, deziluziile, rănile provocate de alții, emoțiile neînțelese, speranțele deșarte, întâmplările care o zăpăcesc le duc greu. Uneori simt lacrimile cum stau să vină, alteori e o revoltă amară în suflet. Cum să îi explic, cum să fac să fie mai ușor? Nici eu nu dețin cheia pentru mine. Încerc să o învăț cum să facă față tristeților și dezamăgirilor, să le înțeleagă, dar să nu le ignore, cum să aibă încredere în oameni și totuși să nu aștepte prea multe de la ei, cum să vadă ce e bun în ceilalți, dar să știe că e și mult rău, cum să se poarte drept, dar fără excese. E greu să menții sufletul copilului în echilibru, atâta timp cât nu știi de fapt ce e în sufletul său. Să scapi de prejudecățile tale, întâmplările care te-au marcat și poate sunt prea personale și să dai din experiența ta de viață în forma sa cât mai obiectivă și să pui lucrurile într-o formă care să te facă să fii ascultat. Să formezi un om puternic, care nu neapărat să sufere mai puțin, dar să știe cum să sufere astfel încât să rămână puternic.

Nu sunt pregătită să o las să plece. Din fericire, nici ea nu e. Dar mă pregătesc în fiecare zi. Și o pregătesc și pe ea. Până la urmă ăsta e rostul nostru, ca părinți, să îi creștem în armonie, să fim mereu de partea lor, să îi învățăm să facă față binelui și răului, să știe se simtă bine în pielea lor, să fie pe cont propriu, să ne coboare de pe piedestal, să aibă familia lor, prietenii lor, care îi vor schimba încât nu o să îi mai știm cum sunt și, în final, să nu mai aibă nevoie de noi.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.