Modern Mother

learning parenting on the job

De ce uităm, greșim, ne zăpăcim, chiar și după sarcină

Cât timp am fost însărcinată am experimentat din plin aiureala și uitarea și zăpăceala care se pare că sunt specifice acestei perioade. Lucrul bun este că în sarcină am fost atât de preocupată de mine însămi și de ghemotocul din burtă încât nu m-a deranjat. În plus, în perioada asta toată lumea m-a tratat cu înțelegere și cu zâmbete – nimeni nu are cum să se supere realmente pe tine când ești un balon zâmbitor, emanând energie pozitivă. Așa că toată aura asta de bunvăoință din partea celor din jur m-a ajutat să nu pun la suflet că devenisem o împiedicată uitucă.

Problema a venit când am realizat că am născut și eu rămăsesem destul de împiedicată și de uitucă… Cum după naștere orice devine un motiv de depresie, faptul că nu redevenisem eu, cea care mă știam, nici în privința asta, a fost destul de apăsător. M-am întors repede la serviciu, la 4 luni și jumătate, și creierul meu era încă lipsit de funcționalitate maximă. Am pus totul pe seama oboselii, pentru că, deși fata mea dormea deja toată noaptea încă de atunci, nu reușeam să îmi găsesc ritmul și să mă odihnesc corespunzător.

Spre sfârșitul anului trecut, deci cam la aproape 2 ani și jumătate de când am născut, am început să simt că mi se ridică ceața de pe creier. Am început să îmi reiau logica și interesul pentru activitățile intelectuale. Mi-a revenit dispoziția să citesc cu interes, nu răsfoind cu mintea aiurea paginile cărții. Simt că îmi revine și interesul pentru un stil de viață mai sănătos – să mai renunț la cola și la dulciuri si să mă reapuc de sport. Și ajută și primăvara, pentru că parcă ai chef să te reînnoiești. Cred că rezoluțiile ar trebui să le facem pe 1 martie, nu 1 ianuarie.

La revenirea mea contribuie mult și independența pe care mi-am câștigat-o față de copil. Mă lasă să mai respir, putem sta câteva minute una într-o cameră, cealaltă în alta, pot să vorbesc cu soțul meu în timp ce ea se joacă, putem să mergem de mână când zburdă cu trotineta. Sunt mici momente, nu durează mai mult de 5-10 minute, pentru că realizează că are nevoie de mine, să mă joc cu ea, să vorbesc cu ea, să alerg cu ea, să fiu doar lângă ea, să știe că îi dau ei atenție.

Până acum am zis că de vină pentru toate momentele mele de neîndemânare sunt lipsa timpului exclusiv pentru mine, dificultatea de a pendula între casă și serviciu, lipsa de somn. Îmi aduc aminte ce mare ușurare a fost când am văzut că sunt mame care se plângeau fix de același lucru: fac mici greșeli, acasă sau la serviciu, nu mă pot organiza, sunt deprimată, nu îmi găsesc rostul. Mi-am dat seama că poate nu e problema la mine, ci pur și simplu acomodarea la viața cu copil ia timp și trebuie să accept că probleme astea fac parte din proces.

Dar cea mai mare ușurare a venit când am citit despre un studiu care arată că, odată cu sarcina, creierul suferă transformări. Pe termen lung. Care țin cel puțin doi ani. Exact cât mi-a luat mie să mă mai luminez.

Un studiu publicat la sfârșitul anului trecut evidențiază cum creierul femeii însărcinate se reduce ca dimensiune. Practic, materia cenușie se strânge în zonele creierului responsabile cu interpretarea semnalelor sociale și conexiunile dintre neuroni devin mai eficiente, în timp ce în alte zone nu mai sunt atât de puternice. Mamele devin mai interesate de activități ce țin de copil, de interpretarea semnalelor acestuia, de detectarea pericolelor din imediata apropiere a copilului. În schimb, alte aspecte mai puțin importante, ce nu țin au legătură neapărat cu cel mic, sunt neglijate de creierul nostru. De aceea uităm, greșim, nu reușim din prima etc. Un fenomen similar – comprimarea materiei cenușii – se întâmplă și la copiii mici și în perioada adolescenței. Nu înseamnă că vorbim despre o difuncționalitate a creierului, ci mai degrabă despre specializarea unei regiuni.

Cercetarea a mai arătat că fenomenul de compresie a materiei prime diferă de la o femeie la alta. Mamele la care s-a constatat o compresie mai mare a materiei cenușii s-au atașat mai bine de copilul lor și nu au simțit nevoia să își respingă copilul în perioada post-partum.

Cercetătorii nu au mers mai departe de 2 ani de la naștere, dar tin să cred că ne recăpătătm creierul cât de cât cum îl știam.

Tare vreau să menționez și despre o schimbare permanentă cauzată de sarcină. Nu mă refer la șunculițe, în unele cazuri, la sâni mai lăsați, în altele, sau la o burtică ce se încăpățânează să se mai retragă, ci la un număr în plus la pantofi. Se pare că se întâmplă în general de la prima sarcină. De vină este greutatea corporală, care pune presiune pe arcul piciorului, acesta slăbește, iar talpa devine mai rigidă. Aici sunt norocoasă, am rămas la același număr, și nu din cauză că nu m-am îngrășat (în primul trimestru luasem deja 10 kilograme), ci, cel mai probabil, din cauză că aveam deja platfus, deci nu mai avea arcul piciorului de ce să cedeze.

Cercetările în domeniu sunt abia la început, sunt sigură că vom mai avea multe surprize de descoperit despre transformările prin care trec corpul și mintea femeii însărcinate, unele temporare, altele permanente.

2 comentarii la
“De ce uităm, greșim, ne zăpăcim, chiar și după sarcină”
  • Pot sa confirm si eu aceasta situatie. In primii 2 ani de la nastere nu ma recunosteam. Abia dupa 3 ani am inceput incet, incet sa imi revin.
    Mi-am schimbat domeniul de activitate si desi jobul ma solicita acum foarte mult din punct de vedere intelectual, simt ca mi-am revenit: ma pot concentra perioada mai lungi de timp, am energie, retin mai usor lucruri, fac lucrurile cu usurinta si cu indemanare.

    • Cred că și schimbarea domeniului de activitate e importantă. Mai ales dacă faci ce îți place cu adevărat.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.