Modern Mother

| mothering & more |

Terrible twos? Nu prea.

Este greu să mai scriu despre cum e fata mea acum, așa cum am făcut-o la un an și o lună și la un an și 8 luni. Pentru că nici nu apuc bine să termin frazele și ea e deja altfel. Se schimbă uimitor de repede și e vizibil nu doar pentru că vorbește din ce în ce mai corect și mai complex, ci și prin activitățile în care se implică, jocurile pe care le inventează, modul în care relaționează cu noi.

Nu mai este copilul care ia stările de fapt și încearcă să se adapteze cum poate, inclusiv cu revoltă, ci schimbă lucrurile, ia decizii pentru ea și este din ce în ce mai asertivă. Are propriile opinii, uneori diferite de ale noastre, și o încurajăm cât putem de mult să găsească și să facă ce vrea. Am senzația că de multe ori e la aceeași masă cu noi și e partener de discuții. În curând va trebui să îi facem loc în “consiliul de familie”, și nu are decât 2 ani! 🙂 E clar, se transformă, am și uitat cum era când era bebeluș și acum încep să uit cum era când era copil mic. Devine din ce în ce mai fetiță și e minunată.

Lumea îi aparține fetiței mele de 2 ani și 3 luni:

Eu vreau. Eu pot.

E încântată și determinată să facă lucruri singură: mâncat cu furculița, scos adidașii, șosetele, fusta, pantalonii, geaca, desfăcut ambalaje, urcat în cel mai înalt pat posibil (care e la noi în casă), atârnat în mâini de la înălțime, strecurat prin cele mai înguste cotloane. E determinată până la disperare: dacă nu îi iese ce vrea, plânge de nervi. O admir tare și mă bucur să o văd cum exclamă cu încântare: Am reușit! când îi iese ceva. Are plăcerea lucurilor făcute de ea și își caută singură provocări. Învață cu o viteză uimitoare.

Nu o mai ajut decât rar. O las să își găsească soluțiile, îi dau câte un indiciu foarte mic. Ea m-a învățat să fiu așa, enervându-se inițial dacă mă băgam, iar acum a devenit aproape normalitate (uneori nu mă pot abține sau e prea riscant, dar îi explic asta). Sunt însă lângă ea și știe. Îi spun că dacă are nevoie de ajutor, să îmi spună.

Eu mă joc.

Non stop joacă. Își ia două jucării, oricare, îmi întinde una și trebuie să vorbim, fiecare pentru jucăria ei. Pentru ea e haios tare, pentru mine este un efort susținut să găsesc noi și noi teme de discuție și să o încurajez cât mai mult pe ea să vorbească și să conducă discuția. Ar ține-o așa cât e ziua de lungă. Ba chiar și noaptea, pentru că somnul e ca o pedeapsă. Cade epuizată noptea târziu, pentru că nu se oprește decât când nu mai are strop de energie și după ce a protestat cu toate armele. Așa făcea de când era un bebeluș de câteva luni și nu funcționa nicio metodă să o adormim, la fel e și acum. Aseară am lăsat-o să vină la bucătărie să mai stea, după ce inițial ne băgasem în pat pentru somn, și radia de fericire. Somnul nu e interesant. Joaca e palpitantă.

Eu știu.

Știe multe. Iar eu nu știu cum le-a învățat. Numele culorilor în română și în engleză, să numere (mai pe sărite) și trece și de zece uneori, să grupeze pe mulțimi, să surprindă diferențele și contrastele. Acum câteva zile se juca și își număra jucăriile: trei; a aruncat una și a zis: doi; a aruncat încă una: unu; și ultima: gol! Dacă mă apucam să o învăț eu scăderea nu cred că aveam așa succes.

Totul e în joacă, fără presiuni. Nu am stat niciodată să o învăț să numere și nici nu intenționez să o învăț ceva metodic, toate noțiunile i le spun dacă e contextul. A prins foarte multe de la cântecelele în limba engleză, de la Peppa, de la Disney Junior și alte filmulețe de pe youtube. Ne uităm împreună, comentăm. Nu exagerează, nu e dependentă, nu se uită la nimic pentru adulți. Consider că treaba ei principală e să se joace.

Eu spun.

Vorbește din ce în ce mai bine. Se corectează, insistă să se facă înțeleasă, pronunțând mai corect, când nu mi-e clar ce spune. Este în perioada în care încearcă să identifice singură care e plurarul cuvintelor sau cum se face acordul și este super amuzantă. Nu o corectez, dar repet ce îmi spune, ca semn că am înțeles ce zice, însă în varianta corectă. Mi-e drag de ea când are vreun lapsus și își tot caută cuvântul în minte sau când spune câte un cuvânt invers sau incorect: picătan la căpitan, imina la inimă, cașcavali (plural de la cașcaval) etc.

Repetă cuvinte pe care le aude în eter, înregistrează fraze întregi pe care le reproduce când nu te aștepți și întreabă constant: ce e aia?

E fericită că știe din ce în ce mai multe, că spune cuvinte noi, e atentă la nuanțe. E o plăcere să văd ce dorință de cunoaștere au copiii, atâta timp cât nu punem presiune pe ei.

Sunt topită după ea. Recunosc, mi-a fost teamă un pic de perioada asta de la 2 -3 ani. Citisem atâtea despre tantrumuri, despre cât de voluntari sunt când își descoperă independența, despre frustrări. Iar primele semne m-au lăsat un pic dezarmată, neștiind cum să fac să fie cât mai bine pentru amândouă. Dar citind, am învățat cum să relaționez mai bine cu ea și să o înțeleg cu adevărat. Astfel mi-am nuanțat mult reacțiile și știu să mă uit la ce am eu de făcut, înainte de a vedea ce ar trebui să îi cer ei să facă și, de fapt, dacă e cazul să îi cer ceva anume. Pentru mine nu există terrible twos, ci sweet twos. 

Photo By: arhiva personală

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.