De când am devenit mamă, urmăresc poveștile altor mame – cele care au copii mai mari decât am eu sau cele care abia au intrat pe acest drum. Foarte multe mame, chiar și la ani buni după ce au născut, sunt epuizate, obosite, nu se mai regăsesc pe ele, așa cum erau, așa cum se știau. Încă din prima zi acasă, cu bebelușul, s-a dovedit că este foarte frumos, dar și mai greu, mai extenuant decât își imaginaseră Și de atunci, din prima zi, nu și-au mai revenit. Viața le-a fost dată peste cap total, și-au creat cu greu un făgaș normal și l-au păstrat ca atare, cu teamă să mai intervină, să nu distrugă echilibrul plătit prea scump. Rar mamele mai redevin femeile care au fost. Se întâmplă să treacă 3, 4, 5 sau chiar mai mulți ani și mamele să continue să se simtă încărcate de o grijă permanentă și de deziluzia pierderii de sine. Grija nu va dispărea toată viața, dar pentru sufletul dezorientat există soluții.

Cel mai frecvent sfat pe care îl primește o mamă este să facă ceva pentru sine însăși. Să meargă la coafor, la masaj, la cumpărături, să se uite la un film, să iasă la o cafea cu prietenele. Sfatul poate părea bun, în general, dar este încărcat de stereotipurile legate de lucrurile mici care le fac pe femei fericite. Nu sunt valabile neapărat și pentru proaspetele mame.

Câteva aspecte contextuale ne arată de ce nu e așa de ușor să lași copilul în pat și să pleci la un masaj relaxant.

O femeie care tocmai a devenit mamă trebuie să își ia timp. Să se obișnuiască cu noua relație din viața ei, să se adapteze la un nou fel de a fi, în care orice decizie este cântărită din perspectiva acestei relații, să se echilibreze hormonal și să redimensioneze relația cu partenerul. Are nevoie de timp inclusiv să se ocupe de nevoile de bază: să doarmă suficient, să mănânce corespunzător și să facă duș. Cam multe pentru o femeie independentă, obișnuită să facă ce voia, când voia. Când tot organismul, în toate dimensiunile sale – fizic, mental, emoțional – trece printr-o schimbare majoră, cred că cel mai simplu lucru este să îl păstrezi în mentenanță. Nu aș mai adăuga niciun stres suplimentar, de genul “trebuie să…”. Nevoile de bază sunt prioritare. Mai degrabă, le-aș invita pe tinerele mame să se concentreze pe ce simt, să integreze noul stil de viață și să îl accepte, să conștientizeze că ceva s-a schimbat iremediabil și să prelucreze cantitatea enormă de informație, sedimentând-o într-un stil de viață. Cred ca e nevoie de vreun an pentru asta. Uneori și mai mult, 2-3, până la revenirea clarității și fluenței gândurilor și acțiunilor.

Parenting-ul este o binecuvântare și o sursă majoră de stres. Se numește ”paradoxul de a fi părinte”. Potrivit unui studiu condus de Kathryn Rizzi, de la Universitatea Mary Washington din SUA, cu cât mamele își propun să fie mai implicate și cred că existența lor trebuie centrată în jurul copilului, cu atât impactul asupra stabilității proprii, mentale și emoționale, este mai puternic. Acum când mamele citesc din ce în ce mai mult despre parenting și sunt conștiente de rolul major pe care îl are familia în primele 100 de zile ale copilului, pentru dezvoltarea sa armonioasă, cu atât mai mari sunt șansele să fie preocupate de binele copilului și, mai departe, de a fi impactate mental.

Nimeni nu le pregătește pe mame pentru ce va urma, toată lumea, absolut toată lumea din jur spune: ”Ești însărcinată! Ce frumos!!! Este cel mai minunat lucru din lume! Copiii sunt o binecuvântare.” Da, așa este, însă fraza nu ar trebui să se oprească aici. Continuă cu ”, dar…”.

Simt că avem nevoie de multă educație pe zona aceasta, pentru că nu s-a vorbit mai deloc despre subiect în familii, în societate. E posibil ca fenomenul să se fi agravat pe măsură ce familiile au început să se izoleze – să iasă din familia extinsă, să nu mai aibă contacte cu vecinii. Azi, mamele nu mai beneficiază de ajutorul ”tribului” și trebuie să se descurce din ce în ce mai mult pe cont propriu. În eventualitatea că cineva le-ar prezenta mamelor tabloul complet, tind să cred că, prin prisma lipsei de informații la nivel de societate și a entuziasmului de a deveni mamă pentru prima oară, puțin ar ajunge la urechile lor și ar fi procesat. Poate tocmai de aceea este nevoie de sprijin a posteriori, după ce apare copilul și mamele se lovesc de zid.

Pentru a trece de momentul critic, e important ca mamele să fie susținute și învățate să se mențină pe linia de plutire. Nu este timp de predici, de sfaturi cu ce ar putea să facă în plus și care sunt rupte de realitate și adâncesc și mai mult deziluzia. De exemplu, unul dintre cele mai bune sfaturi, dar imposibil de pus în practică, este ”dormi când doarme copilul”. Cu somnul dat complet peste cap, cu sentimentul că sunt o mie de lucruri rămase nefăcute, cu dorința de a avea un pic de respiro, prea puține mame reușesc să doarmă la comandă.

Le-aș spune mamelor să aibă răbdare să proceseze noile emoții, noul stil de viață, noua realitate. Să conștientizeze că au nevoie de timp să se echilibreze și că este normal să se simtă copleșite. Nu trebuie să facă nimic special pentru ele în perioada asta, în afară de procesarea emoțiilor și acceptarea lor. Nu e cazul să replice niciun model extern, fiecare familie are ritmul și modelul proprii de adaptare.

Mamele nou venite pe planeta parentingului sunt atât de încărcate de obsesia pentru copil încât, de multe ori, nu au capacitatea de a vedea cum ar putea să își facă timp pentru o ieșire la coafor, la spa, la cafea cu prietenele, printre două alăptări sau două somnuri ale bebelușului. Pentru ele, ar fi doar o sarcină în plus. La care se adaugă multe gânduri consumatoare de energie: cu ce mă îmbrac, nu îmi mai vine nimic / cum să fac să mă organizez în timp / ce fac dacă soțul nu se descurcă etc etc. Nu contest, sunt mame care, în mod natural, se detașează și își reiau multe obiceiuri la câteva zile după ce au născut. Pentru majoritatea însă, este greu. Asta este normalitatea.

Când este greu, menținerea pe linia de plutire este un progres în sine. Nu ar trebui să fie nicio grabă, cum spuneam, fiecare are perioada sa de adaptare. La un moment dat apar niște breșe mentale, un pic de spațiu fizic, parcă a altă disponibilitate pentru a face planuri. Acesta este momentul de trecere de la mentenanță la acțiune. Este un moment de cumpănă, care trebuie identificat și fructificat, pentru a nu ajunge peste câțiva ani la epuizare sufletească, nemulțumire de sine sau chiar depresie, determinate de dezorientare.