Cel mai consistent discurs despre bullying pe care l-am citit sau ascultat este al lui Brooks Gibbs. Dacă aș avea un copil de 7 ani, de 10 ani sau de 14 ani aș vrea să îi vorbească cineva așa cum vorbește omul ăsta: la obiect, direct, pe limba copiilor sau adolescenților. Brooks Gibbs se concentrează în discursul său pe modul în care poate să reacționeze cel hărțuit, oferind tehnici ușor de înțeles și de aplicat. Face parte din strategia lui de a gestiona acest subiect – îi învață pe copii cum să nu mai fie victime în fața celor care agresează.

Ca o paranteză, este criticat că nu se referă la problema agresorilor, neluând în calcul cu preocupare vădită acest aspect, fiind acuzat că le validează, cumva, comportamentul. El spune la un moment dat că mereu vor exista bullies și că nu îi vom putea opri. Sunt total de acord, putem diminua fenomenul, putem milita pentru un control mai eficient din partea celor care au responsabilitatea să o facă. Dar bullying, ca atare, nu va dispărea și e bine să ne învățăm copiii cum să îi facă față, pentru că ceea ce ne spune instinctul nu e întotdeauna cea mai potrivită cale.

Eu, ca părinte, simt că am două obligații majore:

1. Să îmi învăț copilul cum să reacționeze în fața unui comportament agresiv
2. Să ridic problema în fața celor care au autoritatea de a controla fenomenul.

Paranteza 2: Când Brooks Gibbs se referă la bullying are în vedere agresiunea verbală care rănește sentimentele cuiva. Agresiunea fizică ”este o crimă”, spune el, și trebuie raportată foarte serios.

Brooks Gibbs face o treabă minunată, vorbind într-o manieră care oferă o înțelegere facilă. După ce îl asculți vorbind, rămâi cu niște învățăminte, e ca atunci când pleci din clasă cu lecția învățată.

Gibbs le arată părinților și copiilor cum să identifice cauzele pentru care o persoană din anturaj se poartă agresiv și cum să reacționeze în funcție de fiecare situație. A încadrat bullyingul în 3 mari categorii.

Un copil este agresiv:

1. când glumește. Se întâmplă ca unele persoane să ducă glumele prea departe sau cel care e luat în vizor să nu guste gluma. În mod normal, cel care glumește ar trebui să știe să se oprească. E clar că partenerului de discuție nu i se pare nimic distractiv.

Ce îl învățăm pe copil: să încaseze gluma și să facă un comentariu și mai distractiv despre propria persoană. Preia gluma și o amplifică.
Exemplul lui Brooks Gibbs: ”ești gras!”, ”da, așa e, dar nu mai trebuie să port pulovere iarna” / ”ai nasul ascuțit”, ”știu, când cineva mă întreabă în ce direcție să o ia, îi arăt direct cu nasul”.

2. când este rănit și rănește, ca răspuns. Poate copilul tău a zis ceva sau a făcut ceva care îl rănește (nu neapărat fizic) pe un alt copil. Cel rănit reacționează, de obicei, cu mânie, furie, dorință de răzbunare. Victima se transformă în agresor și se folosește de rolul de victimă pentru a-și justifica agresiunea / comportamentul.

Prima reacție a copilului ar trebui să fie: ”Ești supărat pe mine?”. După care urmează: “Îmi pare rău”. Învață-ți copilul să își ceară scuze, să încheie conflictul și să își asume răspunderea pentru partea sa de conflict. O astfel de situație ar putea fi închisă simplu, cu ”îmi cer scuze”.
Exemplul lui Brook Gibbs: meci de echipă, unul dintre jucători ratează lovitura finală și echipa sa pierde. Un coechipier îi adresează jigniri, foarte agresiv. Cel care inițial a greșit spune: ”ești supărat pe mine?” și, imediat după ce primește un răspuns de genul ”normal etc etc”, spune cuvintele magice ”Îmi pare rău”, urmate de un ton împăciuitor ”ai dreptate / și eu sunt supărat pe mine / data viitoare voi încerca să joc mai bine ”. Copilul care își cere scuze trebuie să își asume sincer partea sa de vină – nu pentru tot, dar pentru un anume lucru. Mulți copii nu vor să își ceară scuze pentru că au impresia că ”adversarul” le atribuie o responsabilitate mai mare decât au. Dar trebuie să recunoască unde au greșit și să își ceară scuze pentru ce au făcut – partea lor de responsabilitate – acel ceva care l-a rănit pe celălalt.

3.când vrea să controleze (control psihologic). Unele persoane sunt agresive doar pentru că vor să îi vadă pe ceilalți suferind. Simt satisfacție văzând reacțiile negative pe care le stârnesc. Aruncă jigniri, exclud anumite persoane din grup, le comentează cu alte persoane din anturaj, șicanează, râd de aspecte fizice, de dizabilități, pentru a avea putere la nivel psihologic. Aceasta este cea mai frecventă formă de bullying.

Ce îl învățăm pe copil: să îi arate acestui agresor că nu exercită nicio putere asupra sa. Agresorul, văzând că nu poate domina, se va opri din bullying, pentru că nu va obține ceea ce își dorește. După părerea mea, cel mai probabil își va căuta altă victimă. Copilul trebuie să își exerseze controlul și să nu se supere, orice ar spune agresorul.

Exemplul lui Brooks Gibbs este un filmuleț care s-a viralizat masiv, are 1 million views pe youtube și alte 30 de milioane pe Facebook.

Reacția cea mai potrivită pentru copil e să îi spună agresorului: ”poți să îmi spui ce vrei, eu știu foarte bine ce pot, nu o să mă simt prost deloc” sau ”ești foarte bun la ce faci, te pricepi” sau ”ai dreptate, chiar sunt așa” etc – răspunde cu calm, cu un pic de ironie (”a, mulțumesc că mi-ai spus, nu știam asta”), chiar îl flatează pe agresor și îl dezarmează. Nu îi dă satisfacția de a-l vedea supărat. Brooks Gibbs apreciază că nu e ușor, cuvintele pot stârni reacții emoționale, dar e o tehnică ce se poate exersa și stăpâni. Cu cât copilul este mai bun la asta, este mai puternic.

Cele trei categorii se pot intersecta, de exemplu, în cazul 2, când un copil se simte rănit de un altul, poate face glume pe seama lui etc.

Bullyingul este un joc între a câștiga și a pierde și dacă cel agresat vrea să câștige trebuie să nu se supere. Astfel, agresorul pierde.

De gândit:

• cea mai populară formă de bullying este acasă, între frați sau, din păcate, din partea părinților
• cel mai bun sfat este: nu te supăra, orice ți-ar spune!
• un copil care reușește să se apere singur în fața unui agresor va avea mai multă încredere în sine și stimă de sine.
• agresiunea fizică trebuie raportată de către adulți (de ex. la școală), care trebuie să se asigure că cei responsabili urmăresc problema și chiar fac ceva pentru oprirea fenomenului. Niciodata o situație nu se rezolvă punând față în față victima și agresorul.