Modern Mother

learning parenting on the job

Știu că am făcut ceva bine

Am un drum al meu, când vine vorba despre parenting. Diferă de drumul pe care l-am parcurs eu, copil. Este diferit de cel pe care credeam că o voi apuca atunci când voi fi mamă. Un drum pe care știu că merg și alții, contestați că sunt părinții ăștia moderni care prea își alintă copiii și îi cocoloșesc și le acceptă toate nazurile. Înțeleg de ce se vede așa din exterior, dar cred că sunt puse cap la cap niște piese din puzzle-uri diferite, care formează o imagine fără sens.

Am făcut invers de cum se obișnuiește, în general. Mi-am ținut copilul în brațe mult, nu l-am lăsat singur nici ca bebeluș, nici la 1-2 ani și stăm împreună și acum 90% din timp. Am stat mult, fără rezerve, lângă fetița mea, deși mi s-a spus să o mai las în pace. Am avut grjă să nu se lovească excesiv, am ajutat-o când a avut nevoie, am încurajat-o blând și cu drag când ea se răstea la mine nervoasă.

Nu am lăsat-o să sufere niciodată singură, mereu a știut că sunt lângă ea. Nu am îndepărtat-o niciodată de lângă mine. Când ceva o deranja, când se lovea, nu i-am zis “nu-i nimic”, “nu s-a întâmplat nimic”, i-am acceptat realitatea și i-am zis că sunt lângă ea. Am încercat să îndrum, nu să critic. Nu m-am supărat niciodată pe ea. Niciodată.

La 1 an jumătate – 2 ani plângea aproape din orice lovitură, de frustrare, mai degrabă, nu de durere. Orice supărare mică se lăsa cu lacrimi. Nu am judecat, nu am luat în derâdere reacțiile ei. Am fost acolo, să știe că poate conta pe mine, fără niciun “dar”. Îmi amintesc cum plângea când mergeam în vizită și vedea multă lume. Am înțeles-o. Am ținut-o în brațe, era cu mine.

Am plecat mereu de la premisa că cei mici nu pot fi prea alintați, prea răsfățați, nu mint cu răutate și nu sunt șantajiști, nu speculează slăbiciunile părintelui la nivel emoțional. Cei mici nu au astfel de sensibilități, ei au doar nevoi. Cei mici se gândesc cum să le fie bine lor în momentul prezent – nu ține de controlul lor, e pur și simplu instinct de supraviețuire. Cei mici au nevoie de un capital de încredere în relația cu părintele, pentru a porni la drum siguri pe ei, când vine momentul să fie singuri. Datoria mea de părinte a fost și este să fiu cât mai disponibilă la nivel afectiv și nu numai, pentru a pune bazele unei relații sănătoase.

Mi-am protejat copilul de câte ori el a simțit nevoia și eu am intuit că trebuie să o fac, deși poate din afară părea excesiv. Nu m-am gândit niciodată că e prea mult, că trebuie să fiu mai dură și mai strictă. Nu au existat limite.

Poate și de-asta fata mea a fost mai sensibilă și a plâns mai mult decât alți copii. Poate a fugit prea des în brațele mele. Poate a învățat să se repună pe picioare după o porție bună de lacrimi, poate nu a învățat (și nu m-a interesat să învețe) să înghită în sec și să plece mai departe, neconsolată de nimeni, găsindu-și alinare doar în ea, devenind prea brusc “puternică”. Poate i-am zis de prea multe ori “e ok să plângi”. Dar știu că nu am greșit cu nimic.

Simt că am făcut bine când mă uit la ea și o văd că s-a schimbat. E liberă și independentă. Nu mai are nevoie de mine atât de mult. Nu mai suferă din orice. Nu a rămas lipită de mine și poate să se repună pe picioare singură – desigur, nu întotdeauna. Are doar 3 ani. Dar a crescut, înțelege lumea altfel.

Sunt liniștită și împăcată că nu i-am întors spatele niciodată când a avut nevoie de mine. Nu i-am transmis niciodată că exagerează în reacțiile ei. Mereu am lăsat-o să înțeleagă că e perfect valid tot ce simte. Până la urmă nu așa ne-ar plăcea și nouă să fim tratați de persoanele dragi, mereu?

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.