Modern Mother

learning parenting on the job

Ai încredere în ritmul copilului tău

Când fetița mea era doar un bebeluș de câteva luni, am luat-o cu mine în pat. Planul inițial era să o obișnuiesc să doarmă în patul ei, încă de când o aduc de la maternitate. Dar am luat-o cu mine, nu m-am mai dezlipit de ea și pătuțul ei a rămas de decor. Schimbarea s-a datorat faptului că am început să citesc intens despre parenting. Una dintre primele cărți a fost cea a Alethei Solter, Bebelușul meu înțelege tot, în care spunea că nu trebuie să îți faci griji că îi oferi copilului prea multă afecțiune, pe la 3 ani oricum își va dori independența și poate chiar va cere să doarmă singur. La momentul respectiv, 3 ani îmi păreau o eternitate.

Iată ce am scris în notițele mele:

sleeping alone
baby wants and needs are the same thing – can be trusted to know what is optimal
primitive need to have close contact when falling asleep
sleeping alone: age 3 or 4

Am crezut fără rezerve în ce spunea Aletha Solter. Acum sunt și mai convinsă că e adevărat. Și nu e vorba numai despre dormitul singur în pat. Ci despre a nu îți fi teamă să îi oferi toată afecțiunea din lume copilului tău, despre a avea încredere în semnalele pe care le transmite. Nu îi creează dependență, pe termen lung, ci siguranță. Sunt convinsă: copiii mici nu sunt mofturoși, nu sunt șantajiști, nu sunt manipulatori, nu sunt alintați. Își exprimă direct, sincer și poate abrupt nevoile – părinții decid dacă îi aud sau nu.

3 ani au devenit prezent. Dorința fetiței mele, când a suflat în cele trei lumânări de pe tort, nu a fost să doarma singură în pat. Dar acum câteva zile am realizat că e aproape pregătită pentru acest pas. Pe care, oricum, nu îl voi forța. Seara adoarme cu mine, e momentul nostru frumos de conexiune, în care ne ținem în brațe, citim, povestim diverse, întrebăm și răspundem, ne alinăm dorul strâns peste zi. Apoi – dacă nu sunt răpusă și eu – plec să mai dezbat cu soțul meu. Ea se mai trezește, se mai foiește, știe că nu sunt, dar adoarme. Când nu îi iese, mă caută la bucătărie, mă cheamă să stau cu ea. Adoarme iar. Plec de lângă ea și de multe ori știu că mă aude, dar nu protestează. Îmi este clar că simte că poate să reziste parțial, pe timpul nopții, fără mine, iar când nu mai poate, știe că voi fi acolo, lângă ea.

Dormitul în pat cu mine este doar una dintre problemele pe care timpul le rezolvă. Au fost numeroase aspecte pe care le-am tratat, poate, din perspectiva altora cu încetinitorul, dar eu le-am luat ”ca la carte”, cu răbdare, înțelegere, afecțiune și fără nicio presiune.

Suferința căzăturilor – niciodată nu am lăsat-o să plângă neconsolat când a căzut și a plâns. De multe ori plânge de nervi, și nu de durere. Am fost mereu lângă ea și știe că poate să plângă până când îi trece suferința. Da, din cauza asta nu a fost niciodată genul care să alerge cu entuziasm, să cadă și să o ia de la capăt cu nepăsare. Întotdeauna loviturile se soldau cu suferință amară. Dar acum o deranjează din ce în ce mai puțin loviturile mici, își găsește singură resursele să facă față căzăturilor neașteptate, cu seninătate, fără resentimente. Și știe că, dacă totuși e prea mult, brațele mele o așteaptă. A învățat și încă învață la modul cel mai soft cum să facă față. Nu îmi doresc să o văd că nu îi pasă, să îmi validez cum cresc eu un copil care să se învețe cu greu, ci vreau să reacționeze cum simte.

Interacțiunile cu alți copii – aici e partea cea mai dureroasă. Cred că sunt o sursă imensă de frustrare, mai ales pentru cei de vârstă mică. Înainte plângea și dacă trecea un copil pe lângă ea și o atingea ușor, involuntar. În timp ce alți copii jucau dur, niște supraviețuitori care și-au dus luptele și au învățat din ele, ea se enerva pentru fiecare gest care nu îi convenea și suferea enorm. Acum știe să spună: acum mă dau eu, nu e voie să faci așa, nu vreau. Le-a învățat treptat-treptat și, din ce în ce mai mult, vorbește cu vocea ei, nu mă mai așteaptă pe mine să îi fiu voce. Înainte îmi cerea des să le spun copiilor că nu e ok să facă una sau alta. Acum știe din ce în ce mai bine să își apere interesul. Desigur, încă suferă, încă e printre cei mici de la locul de joacă și asta o face să piardă a priori în fața celor mari, care nu joacă mereu fair play (aici e o discuție lungă).

Independența în activități  – nu se îmbracă singură, nu mănâncă singură, nu bea apă din cană, nu face la oliță 100%. Nu am presat-o. Dacă a vrut ceva, a făcut-o. I-am pus la dispoziție tot ce îi trebuia, nu am cocoloșit-o excesiv și nu am insistat. Vede foarte bine cum fac alți copii și, dacă are chef să facă și ea, cere, dacă nu, nu. Acum două zile a vrut să își spele lingurița după ce a mâncat, uneori vrea să mănânce singură, alteori cere să îi dau eu. Tot cu câteva zile în urmă și-a pus singură colanții. Își duce singură olița să o răstoarne în wc. Se descalță și se încalță singură des, pentru că vrea și nu mă lasă să o ajut. Totul e în ritmul ei și, dacă i-am lăsat libertatea de a alege nivelul de independență, nu înseamnă că a preferat varianta ușoară. O înțeleg perfect dacă uneori nu are chef și preiau eu.

Respectarea regulilor – cât a fost mică nu i-am zis să vorbească mai încet în magazin, nu i-am zis – și nici acum nu îi zic – să își ceară scuze, să mulțumească. Nu am forțat-o să spună la revedere când nu a avut chef. Acasă are puține reguli, e vorba de siguranță, de cele mai multe ori, sau de protejarea unor lucruri scumpe (laptop, televizor etc). Se cațără pe masă, stă încălțată cât are chef, oricât ar fi de revoltător pentru unii se mai suie și cu adidașii pe salteaua pe care dormim, aruncă jucăriile, stă cu picioarele sprijinite pe masă, doarme cu hainele de afară dacă îi plac prea mult. O învăț ușor – ușor că regulile pot varia de la un loc la altul și uneori trebuie să ne purtăm în limita acestora, și nu cum ne vine sau cum facem acasă. Știe că în magazin nu se țipă, că nu stăm cu picioarele pe masă la restuarant, are grijă de jucăriile altor copii. Deși nu i-am ținut nicio lecție, folosește te rog, mulțumesc. Salută când coborâm din taxi. Nu mereu, când are chef, când își amintește. Dar învață din cum facem noi.

Exprimările corecte – Nu îi reproșez dacă nu zice ceva corect. Nu o corectez explicit. Și eu, și soțul meu repetăm constant ce spune și oglindim replicile ei în varianta corectă. Nu am presat-o niciodată să vorbească mai mult, mai corect. Și vorbește din ce în ce mai bine. E un singur aspect unde insist, dar cu blândețe – respectul față de oameni. Nu zicem nenea, tanti, ci domnul și doamna. Nu zicem maică-sa, ci mama lui. Nu ăsta, ăla, ci băiatul, fata.

Am învățat, abordând lucrurile astfel, că relaxarea părintelui este relaxarea și încrederea în sine copilului. Nervii, iritarea se traduc în blocaje, regres. Perioadele mele dificile, cu stres, le-am văzut imediat în comportamentul copilului.

Nu suntem într-o cursă contra cronometru, în care să bifăm progresele copiilor. Să nu facem o obsesie din ce ar trebui să știe, să facă. Desigur, nu înseamnă că nu ar trebui să ne intereseze. Mi se pare normal să monitorizăm, să ghidăm din umbră. Când îmi las copilul în ritmul lui nu înseamnă că nu sunt acolo, lângă el. Puterea exemplului e mai puternică decât orice presiune, critică, cicăleală, interdicții, ton nervos. 2-3 ani e perioada în care înțeleg și savurează independența, să le lăsăm drumul deschis cât mai mult, să ne relaxăm și să avem încredere.

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.