Modern Mother

learning parenting on the job

Ce am învățat din prima lună de (re)alergat

Alerg încă. Iunie a fost luna cu cele mai multe alergări din toată existența mea. Am ieșit constant, la două zile, fără prea cald, prea plouă, prea obosită. Am reușit să realerg cursa de 10 km la o viteză mulțumitoare.

Când alerg nu mă gândesc decât la ce am eu de făcut – respirație, viteză, poziție, 21 de kilometri, oare când maraton, iar respirație, ritmul muzicii. Nu prea mă interesează (nu prea) că nu mă mai mândresc cu mușchii mei de la brațe, cu abdomenul plat, cu viteza bună. E drept, am reușit să trec peste pragul ăsta destul de greu, se întâmplă să nu îmi pese cu adevărat doar când alerg, pentru că sunt prea concentrată pe ce fac. În plus, am încredere că voi păstra ambiția de a ajunge cam pe unde am fost în perioada mea de glorie și am înlocuit depresia cu optimismul. Nu cred că voi vindeca vreodată diastasis și mă întreb dacă voi mai purta rochiile strâmte pe care le-am aruncat într-un sertar în care nu umblu vreodată. Dar cred că voi putea să îmi tonific corpul și să mă simt iar în formă.

3 lucruri importante pe care le-am învățat în ultima lună

Cam asta am învățat în timpul ăsta, în care am alergat spre cursa de 10 kilometri, pe care înainte o făceam lejer. Mai corect spus am recapitulat, lucrurile astea le știam bine înainte de a naște, acum 3 ani.

1. Nu contează să slăbești, ci cum slăbești.
A circulat la un moment dat o poză a unei tipe care a slăbit destul de mult prin ridicarea greutăților și, deși pe cântar nu arăta că ar fi pierdut kilograme, în realitate era mult mai fit, se dusese mare parte din grăsimea de pe abdomen. Weight is just a number, era ideea.

https://www.instagram.com/p/BQntpWdhZyM/

De când alerg – o lună și 10 zile – nu am slăbit mare lucru pe cântar. Dar am pierdut din aripioarele de la spate. Și mă simt mult mai bine, parcă am tonus. Nu am cea mai sănătoasă dietă (of, ciocolata și cola), mai am de lucru aici, dar am început (prin presiuni din partea soțului) să mănânc dimineața. Și încep să mă împrietenesc cu apa, măcar când îmi e prea sete.
Nu mă grăbesc să dau jos repede. Din contră, mă interesează să nu dau jos cu orice preț, ci să pun masă musculară. Acum sunt obsedată că la cardio pierd și grăsime și masă musculară și e neapărat nevoie să adaug și greutăți, să construiesc mușchi. Nu o fac acum nu pentru că nu aș vrea – îmi place să lucrez cu greutăți, chiar mă provoacă. Doar că de când alerg dorm muuuult și tot mă simt obosită. Dacă aș mai introduce două zile pe săptămână de antrenament mă tem că aș cam dormi în picioare. Și am un copil care are nevoie de mamă trează și rațională.

2. E important să ai susținerea celor din jur.
Soțul meu a fost mereu (și se pricepe foarte bine la asta), și coach și antrenor personal. El știe cum să mă motiveze când sunt obosită, el îmi atrage atenția când exagerez cu efortul (am tendința să mă suprasolicit), el îmi face programul de greutăți și mă monitorizează să fac corect, el are răbdare să alerg din ce în ce mai mult și, în timpul ăsta, să stea cu fata.
Fetița mea este din ce în ce mai înțelegătoare. Când aude că plec să alerg nu îmi cere să mai stau, să nu plec de-acasă. Alergatul e parte din rutina noastră. Ea decide dacă vrea să iasă afară cu tati sau se joacă cu el în casă. Dar mami aleargă și înțelege. În felul ei, pentru că încă ne ia ceva timp să ne reconectăm când vin de la alergat. Bine, am așteptat 3 ani să se întâmple asta, dar acum, privind în urmă, nu îmi pare rău, am făcut-o când am fost mai pregătite și ea, și eu.
Când știu că ei doi sunt ok plec să alerg liniștită și pot să mă concentrez la ce am eu de făcut.

3. Trebuie să îți faci un program și să te ții de el.
Am mai avut vreo două tentative să mă reapuc de alergat, una prin 2015, alta prin 2016. Am început, azi am ieșit, mâine a intervenit nu știu ce, după care am renunțat. Acum, pentru că ies constant, îmi dau seama că am intrat în starea aia în care am devenit obsedată de mișcare, cu endorfine și ambiție și dorința de a face mai mult, de a mai depăși un record personal. Mișcarea este cel mai bun medicament pentru psihic. Odată ce am intrat în rutina mișcării, am devenit dependentă și e greu să mai renunț. Dacă la început făceam efort să ma țin de program, acum îmi organizez restul programului în funcție de sport.
Minunat, sunt pe drumul bun! Nu mai e cale de întoarcere, sportul devine parte din stilul de viață.

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.