Modern Mother

| mothering & more |

Discriminarea e în mintea adultului

Zilele trecute, un băiețel făcuse o pasiune pentru fetița mea. Cred că la început l-a atras rucsăcelul ei verde pe care îl afișa nevinovat ostentativ, pentru că îl purta cu mândrie. După care probabil s-a simțit intrigat de energia ei și se tot ținea după ea peste tot, încercând să intre într-un joc comun. Ea tot fugea de colo-colo, un pic interesată de atenția care i se dădea, dar, normal :), afișând o oarecare indiferență.

Băiețelul era cam de vârsta ei, doar că nu vorbea. Avea și o problemă fizică, pe care mă feresc să o spun aici, pentru că nu contează. Desigur, comunica mult prin gesturi și diverse sunete, tot invitând-o să se joace împreună. Fata mea, fiind pe terenul ei, cunoaștea parcul ca în palmă. Se cățăra peste tot, alerga, se învârtea, făcea orice îi trecea prin cap. Băiețelul era mai ezitant și îmi părea și mai puțin antrenat la cățărat și alergat.

Eu am încurajat-o să îi vorbească și să se joace cu el. Băiatul o tot chema, în felul lui, o trăgea să meargă de mână. Cert este că după câteva minute erau lipiți unul de celălalt. Iar când mama și-a exprimat intenția de a pleca acasă, fetița mea a început să plângă, suferind sincer.

O întâmplare scurtă și cumva deloc ieșită din comun. Cu două concluzii:

1/ părinții se simt stânjeniți când copiii se împrietenesc. Constat și la mine și am văzut și la alți părinți. Uneori copiii se lipesc instantaneu unul de altul. Și te trezești că alergi după copilul care a devenit brusc interesat de alt copil, prezent, și el, cu părintele. Când copiii se simt bine în parc și aleargă unul după celălalt, părinții aleargă și ei, umbre ale copiilor.
Copiii comunică instantaneu, părinții se uită unul la altul cu ceva empatie, dar cu multă reținere. Și după câteva minute i se adresează copilului: mai stăm aici? hai să mergem la leagăn! nu vrei să te dai în tobogan? hai să lăsăm fetița să se joace! trebuie să mergem acasă. etc etc Repet, eu simt la fel, de multe ori.

Ne dorim atât de mult să avem copii sociabili, să se împrietenească, dar când o fac parcă am prefera să fie în ritmul nostru, la dispoziția noastră, când avem noi chef. Poate când mergem în vizită la prieteni și vrem să stăm la o discuție. Sau când copiii se joacă la nisip și stau pe loc. Dar copiii fac click cu alți copii după alte reguli, numai de ei știute. Copiii noștri sunt persoane, oameni, cu preferințe și alegeri individuale. Ar trebui să ne înfrângem jena de a alerga după copilul nostru care s-a lipit iremediabil de alt copil și, dacă ei se înțeleg bine și savurează momentul, asta e… Ne plictisim, mergem, ne plictisim, mergem, zâmbim frumos către celălalt părinte, dacă se leagă vreo conversație, bine, dacă nu…. nu.

2/ copiii nu discriminează. E un copil care nu vorbește, care are și o problemă fizică – asta vedem noi, adulții. Pentru ei, copiii, e doar un copil. Când am întrebat-o: ai văzut, băiețelul era….. ?, mi-a răspuns simplu: nu. Nici nu conta. Pentru ea au fost mai importante ținutul de mână, alergatul, dorința de a face lucruri împreună.

Încerc să nu îi creez fetei mele prejudecăți, dar pentru asta mă controlez permanent, fiind atentă să definesc și să păstrez ce e important să știe. Astă vară s-a întâlnit, în situații diferite, cu două fetițe care aveau handicap vizibil motor și psihic. I-am zis să aibă răbdare, i-am explicat că fetițele sunt bolnăvioare, că au nevoie de ajutor suplimentar. I-am zis că unii copii se nasc așa, bolnavi, și nu se mai fac bine niciodată. Vreau să o învăț să îi privească cu sufletul deschis, nu strâns, mi se pare important să știe câtă nevoie de atenție, în sensul pozitiv, au acești copii.

La fel procedez si cu copiii rromi. Nu îi zic niciodată: aici sunt țigani, stai deoparte, copiii ăștia sunt țigani, nu cumpărăm de la țigani sau mai știu eu ce. Îi zic despre copii că sunt agresivi (dacă sunt), despre jucării că se vor strica a doua zi, că nu sunt ca cele de la magazin. Astă vară s-a jucat și cu copii rromi. Atâta timp cât totul se petrece în condiții obișnuite și nu intervin situații care să o facă să se simtă inconfortabil, e ok. Nici nu cred că știe cuvântul țigan – cel puțin, de la noi nu l-a auzit.

Copiii noștri se nasc cu sufletul și mintea deschise. Să nu le construim ziduri grele. E bine și pentru cei din jur, dar și pentru ei. Dacă facem asta, e bine și pentru noi, mai dărâmăm din propriile ziduri.

 

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.