Modern Mother

| mothering, feeling good & more |

Copiii noștri nu sunt roboței

Când ne gândim la copiii noștri și la ce am vrea să facă, parcă ar fi bine dacă:

  • s-ar îmbrăca sau ar sta la îmbrăcat când trebuie, fără să o lălăie
  • ar ieși din zona lor de confort cât mai repede – să bea din cană, să mănânce singuri, să facă la oliță, să doarmă singuri în pat, să accepte senini și fericiți că dragostea mamei nu mai e 100% a lor când își face apariția un frate sau o soră și dacă l-ar iubi/ ar iubi-o necondiționat din prima zi
  • ar mânca legume și fructe, de cel puțin 3 ori pe zi, ar adora felul de mâncare sofisticat la care am gătit două ore și nu ar pofti la ciocolată și bomboane. Dacă nu ne-ar spune niciodată că nu le place mâncarea noastră.
  • nu s-ar enerva când nu le iese ceva sau nu primesc ce vor și ar asculta cu atenție explicațiile noastre logice
  • nu ar plânge când se lovesc, s-ar ridica senini și ar continua de unde au rămas, fără resentimente
  • nu și-ar dori orice jucărie cu bling bling, kitchoasă și inutilă, pe care o văd în magazin. De fapt ce bine ar fi dacă ar trece senini pe lângă rafturile cu jucării știind că acasă mai au multe, multe altele.
  • și lista poate continua.

Ce absurd sună, nu, când le vedem “puse pe hârtie”?! Pentru că știm că niciun copil nu face așa și parcă ce montonă ar fi viața noastră de mamă dacă lucrurile ar decurge astfel.

Cu toate astea, dacă ne uităm la comportamentul nostru, la îngrijorările noastre, la fricile noastre, la reacțiile noastre, constatăm că avem pretenția de la copiii noștri să fie ca niște roboței. Mașinării pe care le-am programat să râdă, să se joace, să plângă, să acționeze cum și când vrem noi.

E ok să nu avem chef să intrăm în jocul celor mici când noi ne grăbim și lor nu le pasă că e timpul de îmbrăcat. E ok să ne punem probleme dacă mănâncă sau nu echilibrat. E ok să ne preocupe ce am putea face să nu mai sufere cu lacrimi de crocodil doar la atingerea altui copil, pe care o percep ca pe cea mai grea lovitură. Dar nu este ok să ne enervăm dacă nu o fac. Să simțim cum ni se urcă sângele la cap când au luat trei guri și spun că s-au săturat. Să țipăm când îi vedem nervoși. Să minimalizăm și să râdem de suferința lor. Suntem adulți și, teoretic, ar trebui să ne controlăm emoțiile și comportamentul.

Așa sunt copiii, neastâmpărați și năstrușnici. Mereu gata să mai inventeze o nebunie, să mai găsească un loc imposibil în care să se cațere, prea preocupați de joaca lor și prea neinteresați de prioritățile noastre.

Rolul nostru nu este să le interzicem să facă, să simtă. Sunt ființe umane, impulsive și fără capacitatea de a anticipa riscuri.

Rolul nostru este:

  • să fim acolo, mai aproape în primii 3 ani de viață, apoi din ce în ce mai în umbră, pentru a îi supraveghea și ghida.
  • să le creăm un mediu echilibrat, fără tensiuni inutile, în care să poată înflori.
  • să le aducem rutină în viața de zi cu zi pentru a-i face să se simtă în siguranță, dar pe care să o presărăm cu diversitate.
  • să le explicăm, să îi învățăm.
  • să le arătăm cum se face prin puterea exemplului.
  • să îi tratăm cu respect, fără să îi criticăm, fără să îi facem să se simtă mici și insignifianți în fața noastră, fără să îi etichetăm.
  • și lista poate continua

Rolul nostru este să îi acceptăm. Să conștientizăm că nu sunt ca noi și cum ne imaginăm noi că am vrea să fie.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.