Modern Mother

| mothering & more |

Copiii au nevoie să îi încurajăm să plângă

Când fetița mea avea vreo două luni plângea seară de seară, nu de dureri de burtică, ci mai degrabă de agitație (adică avea colici, pentru că  nu avem de ce să punem semnul egal între colici și durerile de burtică). Eram disperată și nu știam ce metode să aplic să nu mai plângă.

Exact în acea perioadă am citit “My Aware Baby”, de Aletha Solter, care mi-a schimbat total perspectiva și cred că este una dintre cărțile care au definit modul în care sunt azi mamă.

Ulterior am citit și cartea ei despre tantrumuri, iar recent tocmai am încheiat lectura despre cum să creștem copii fericiți. Pentru cine crede că Aletha Solter e o persoană din mulțime care și-a găsit să scrie despre parenting, nu e chiar așa. Biografia ei e publică și nu are rost să citez din ea acum.

Ce m-a frapat la Aletha Solter a fost insistența cu care abordează nevoia copiilor de a plânge, ca putere eliberatoare. Copiii trebuie lăsați să plângă. Copiii au nevoie să plângă. Un copil agitat nu a plâns suficient. Un copil capricios nu a plâns când trebuia. Tantrumurile apar la copiii care nu au plâns la timp și s-au încărcat.

Am rezonat perfect cu ideea de a lăsa copilul să plângă și de a fi lângă el în acele momente, reprimându-ne pornirea (venită din moștenirile noastre grele) de a-l face să tacă. Acceptând ideea că nu e nimic rău în a plânge (ba din contră), am reușit să rămân calmă în perioada colicilor și mai departe, oricând fetița mea are o supărare.

La momentul 2 luni, am zis că exagerează Aletha Solter. Pe bune, câtă nevoie de plâns să aibă un copil. Apoi am citit undeva sfatul de a-ți lua din această lectură punctele cu care rezonezi, nu trebuie să mergi atât de departe, și mi s-a părut perfect valid.  Totuși, resetându-mă în ce privește acceptarea momentelor de plâns și făcând asta zi de zi, în ultimii doi ani, recitind-o pe Aletha Solter nu mi s-a mai părut nimic disproporționat în ce zice.

Copiii mici plâng foarte mult. Zilnic sunt nu știu câte mici momente cu lacrimi. Deci au ocaziile de a se elibera. Dacă nu le oprim, se descarcă de frustrări și merg mai departe liniștiți și împăcați. Dacă îi spunem șșșt și taci și nu e frumos să plângi și nu mai plânge și îi distragem atenția, atunci nu plânge suficient și merge pe un drum cu tensiuni pe care le acumulează la fiecare astfel de situație, până la primul tantrum puternic. Pe lângă plâns, și râsul are proprietăți terapeutice, dar trebuie să învățăm să acceptăm că plânsul este eliberator și să îl lăsăm să își facă treaba.

Ce am învățat de la Aletha Solter? Când fetița mea plânge, o iau în brațe și îi zic că o țin cât plânge, că poate să plângă la mama oricât și oricând. Nu îi dau repede suzeta sau îi distrag atenția cu chestii gen: hai să mergem acolo, ia uite ce lucru distractiv etc. O țin lângă mine strâns și îi zic că știu că e supărată și că o înțeleg.

Dacă vin acasă de la serviciu și o văd agitată îmi dau seama că a avut o zi cu frustrări și știu că e cazul să fiu în gardă, va urma un moment cu lacrimi. Că va căuta să îl genereze. Că probabil nu îi va conveni nimic în următoarele zece minute și oricât aș fi eu de împăciuitoare, ea va exploda.

Dacă se lovește și cade și suferă cu lacrimi o iau în brațe și îi zic că poate să plângă, că trece durerea mai repede. Uneori nici nu plânge din cauza suferinței fizice, ci de frustrare și nervi că a căzut când făcea ceva cu spor și încredere.

Am învățat să fac din fiecare moment în care plânge, nu contează din ce motiv, o ocazie de a fi una lângă alta și de a-i arăta că o înțeleg. Niciodată nu a plâns singură, cu mine spunându-i stai acolo și plângi și vorbim când îți trece sau hai, mai plângi mult? sau plângi din atâta lucru? Copiii nu plâng fără un motiv serios, ei realmente suferă, așa cum se bucură cu tot sufletul la primul zâmbet de după lacrimi.

Poate că faptul că sunt lângă ea înțelegându-i și acceptându-i lacrimile mici ne-a ajutat să nu avem perioade cu lacrimi mari – tantrumuri agresive, cu țipat până la epuizare și trântit pe jos. Și dacă s-ar întâmpla așa (nu exclud) ar însemna că problema ar fi la mine: ce am făcut și ce nu am făcut în interacțiunea noastră zilnică? Când nu am găsit momentele să râdem împreună? Când, poate, nu a plâns deși simțea nevoia?

1 comentariu la “Copiii au nevoie să îi încurajăm să plângă”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.