Modern Mother

| reshape, redesign, repurpose yourself |

Conversații cu necunoscuți

Când eram însărcinată, foarte multă lume, oameni necunoscuți, îmi adresau diverse remarci, prietenoase și pline de empatie, având în vedere că eram un balon umblător, umflat de dimensiunea invers proporțională a burții cu statura mea (am doar 1,55 m). M-am simțit chiar copleșită, pentru că, până atunci, eram doar o oarecare, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Acesta a fost doar începutul unor conversații nesolicitate cu persoane necunosute, un început relamente pozitiv, dar care a continuat de-a dreptul agasant.

Nu bănuiam dimensiunea a ce mă va aștepta când eram însărcinată și nici mai târziu, când purtam în brațe un bebeluș de câteva luni și lumea se oprea pe stradă și mă întreba ce vârstă are și îmi ura “să vă trăiască!”. Ei, dar de când fetița mea a început să meargă singură, au început asalturile. Comentarii pozitive și critice deopotrivă. Când vin de-a valma și nu le soliciți, nu mai ai chef de niciunele.

Suzetă? Chiar așa??

Primul comentariu negativ a fost (și cele mai multe rămân și azi) inevitabil, legat de suzetă: “Dacă i-ați scoate suzeta poate ar vorbi mai mult!”.  După care am auzit toate variațiunile pe tema: “Așa fetiță mare, cu suzetă?!”. Tot în categoria inutilei suzete avem parte de agresiuni de genul: “Scoate suzeta din gură, nu e frumos!” și “Îmi dai mie suzeta?”

O văd pe fata mea că în primă instanță rămâne blocată, nu știe daca persoana respectivă vorbește serios sau nu, dacă e cazul să ia în considerare ce i se spune. Mă repliez repede (adică respir adânc să mă calmez, eu fiind o persoană explozivă, de fel) și intervin scurt și ferm. După care, când ieșim din magazin, începe psihoterapia cu fetița mea, căreia îi explic din nou că nu e cazul să asculte ce îi zic diverși legat de suzetă, că o poate ține când și cât vrea.

NU statului în brațe

În categoria următoare intră părerile legate de statul în brațe. Nu știu de ce unor oameni li se pare bizar că îmi duc fetița de doi ani în brațe. Văd că sunt destui care cred că un copil e prea mare să mai atârne de gâtul mamei la vârsta asta și e cazul să intervină, avertizându-mi copilul: “nu e frumos să stai în brațe!”. Ba am auzit și întrebări de genul: “Vai, dar stai în brațe, nu o doare pe mami spatele?”. Iar remarci de 2 lei, iar psihotrapie: mami te ține în brațe când și cât vrei tu.

Iar dacă se întâmplă să mergem pe jos, de mână, și trecem pe lângă un copil dus în brațe, aud și comentarii de genul: “Ia uite ce mică e fetița și ce frumos merge pe jos!”. Comentariile astea sunt la fel de inutile și de rigide ca cele anterioare.

Hai să conversăm inutil

Asist frecvent și la întrebări de genul: Câți ani ai? Cum te cheamă? Unde ai fost? Ai ieșit la cumpărături? Unde te duci? – aceste ice-breakere de adulți, care pentru un copil de doi ani sunt adevărate eforturi de conversație, mai ales când are un vocabular limitat. Nu pot decât să savurez lipsa de reacție din partea fetiței mele. Dacă la remarcile anterioare răspund în numelele copilului meu, pentru că este agresat, aici nu mă mai chinui să leg o conversație, pentru că nu îi văd rostul. Doar dacă întrebările astea sunt urmate de o replică “isteață”, gen: “Nu răspunzi? Înseamnă că nu știi să vorbești!” (asta e proaspătă, auzită chiar azi).

Fetele, aceste prințese deghizate

Și, nu în ultimul rând, culegem impresii de genul: “Ce fetiță cuminte!” și “Ia te uită ce prințesă!” sau “Ce prințesă frumoasă!”. Nu cresc o prințesă și nici o fetiță cuminte. Fata mea nici nu știe ce e aia o prințesă și nu am chef să îi bag în cap că e vreo sofisticată la care trebuie să se închine toată lumea. Eu și soțul meu avem o remarcă pe care am auzit-o la Dobro, la Guerrilla: nu o îmbracă păsărelele dimineața. Da, are părul lung; da, i-l prind într-un milion de feluri cu un milion de clame de toate felurile; da, poartă rochițe cu volănașe și are roz în garderobă. Dar e toată murdară de carioca pe picioare și (astăzi) chiar și în buric, are unghiile negre, pentru că tocmai și le-a băgat în nisip (cel mai probabil are nisip și în pampers), își pune rochia în cap când i se năzare și nu e în niciun caz vreo diafană.

Acum că tot am grupat pe secțiuni cele mai frecvente replici, ar trebui să mă preocup să îmi fac niște răspunsuri standard pe măsură, care să țină loc de înjurături, pentru că sunt prea delicată și nu vorbesc urât. Parcă aș fi o prințesă…

Photo By: FreeImages.com/Elizabeth Paxton
2 comentarii la
“Conversații cu necunoscuți”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.