Modern Mother

learning parenting on the job

Eliberarea mamei de fixuri

Nu suport gândacii și muștele.
Știu exact cum fac gândacii de vară când mor cu burta în sus, am admirat de aproape muștele cum își freacă piciorușele și m-am uitat cu sânge rece cum fetița mea a cules insecte moarte de pe jos. În toiul nopții am omorât un gândac cu un papuc, fără să mai țip disperată la soțul meu să se trezească, doar pentru că am vrut să fiu o eroină în fața fetei mele.

Altfel, dacă văd un gândac, o jumătate de oră am senzația că îl simt mergând pe mine, o discuție despre o muscă în mâncare îmi intoarce stomacul pe dos și la orice mișcare mică și dubioasă strig către soțul și poate mai am un pic și mă cațăr pe scaun.

Unul dintre visele mele urâte recurente este cu gândaci mișunând peste tot, coșmarul vieții mele de căminist.

Încerc să fiu speriată când sunt fără copil (nu îmi iese mereu, spre disperarea soțului :)) pentru că știu că e important ce le transmitem copiilor prin comportamentul nostru.  Obsesia cu muștele este, clar, din familie. Când mă duc la sora mea, le omoară cu nerv cu palețica specială pentru că pur și simplu nu le suportă, iar mama fugărește muscă cu muscă prin bucătărie, cu o cârpă în mână, spunându-le cuvinte aspre. Eu am un mare fix: să nu se așeze pe mine.

Nu îmi place apa.
Apă aruncată pe mine? Îhhh… Duș în loc de baie, oricând. Apă pe față? Da, dar după ce o scap pe toată prin palmele făcute căuș. Mers prin ploaie? De ce, când e așa frumos să stai la geam și să vezi cum merg oamenii zgribuliți și uzi.

Dar, m-am luptat și cu pistoale cu apă, am primit cu stoicism jeturi cu apă rece cu furtunul direcționat exact spre mine și am schimbat senină (cât am putut eu să par de senină) hainele după baia fetei, pentru că s-a lipit toată udă de mine. Am ieșit și prin ploaie la alergat, știind că dacă am timp și pot azi, trebuie să ies, pentru că cine știe ce se mai întâmplă mâine. Și chiar nu e așa rea o ploaie de vară.

La masă sunt egoistă.
Nu îmi place să îmi împart mâncarea. Mi-o programez în minte și știu exact cam cât și cum am de mâncat. Nu îmi place să mănânc după cineva. Soțul meu are o glumă – și chiar așa e – că eu nu mănânc nici după mine. Mă enervează să împart furculița mea cu cineva, să se bage cineva peste farfuria mea sau să mușc dintr-o felie din care s-a mai servit cineva. Dacă mi-a rămas mâncare în farfurie, nu mă mai ating de ea dacă m-am ridicat de la masă. Nu mănânc piure din farfuria în care am mâncat supă. Dacă îmi fac refill la cana de cafea, prefer să mi-o spăl înainte sau să îmi iau alta. Nu beau apă din paharul din care am băut cu vreo două ore în urmă.
Am și aici un dar. Când fetița mea gustă ceva ce nu îi place, am învățat-o să scoată din gură, să nu se chinuie aiurea. Nu mâncăm mereu în bucătărie sau la restaurant, se mai întâmplă să fim pe o bancă în parc, în vreun magazin sau în pat. ”Scoate și dă-mie mie în mână”, îi spun. Și păi nu mănâncă mami așa bunătate de mâncare tocmai plimbată anterior cu dezgust prin gură?! Ce să fac cu ea?? ”Nu mai vreau iaurt.” Nu-i nimic, mănâncă mami după tine, chiar cu lingurița ta, cum să aruncăm așa bunătate… Mama nu face fițe când e vorba de mâncare rămasă de la copil, păi nu?! ”Mami, vino!” Se ridică mama de la masă și se întoarce peste jumătate de oră și își continuă fericită mâncarea rece. ”Dă-mi mie sandvișul tău!” Îl întinde mama bucuroasă, că mai ia și copilul o bucată de cărniță, deși știe că nu mai e nici pâine, și uneori nici timp pentru altul și o să adoarmă cu gândul la sandvișul ăla.

Mersul la baie e sfânt. La baie mă duc doar eu și doar eu.
Ce glumă bună, nu? Primul șoc l-am avut după operația de cezariană când mi-a fost clar că ori mă duc cu soțul meu ori nu mă ridic din pat. Apoi au venit așa de multe, că nu m-am mai șocat. N-ai prea multe alegeri. Ori faci pe fugă, ori faci cu copilul lângă tine, fericit să se joace cu absorbantele găsite prin vreun dulăpior. Apoi, când mai crește, trebuie să dai și raportul: ”dacă vrei să faci caca, să îmi spui”, îmi zice cu înțelepciune. Sau “ce faci?”.

Când respir ușurată că am convins-o să intru singură în baie, o aud, imediat ce am luat mâna de pe clanță: “cât mai stai?” sau “te aștept aici, la ușă”.

Mai sunt multe și mărunte, pe care le surprind în reacțiile mele, care spun direct ”nuuuu, nuuu, nu îmi place să…” sau ”îh, chiar trebuie să fac asta?”….  Dacă nu am scăpat de fixuri până la 40 de ani, a cam venit timpul să mă eliberez de ele. Cu forța.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.