Modern Mother

learning parenting on the job

Oprește-te pentru copilul tău când plânge

Văd frecvent pe stradă copii cu lacrimi în ochi, trași de o mână de către un părinte impasibil. ”Să plângă, așa îi trebuie!” – cam asta spune privirea lor. Părinți care efectiv cară după ei copii supărați, nervoși, obosiți, nemâncați, iritați, nedreptățiți, plângând. Mă întreb adesea de ce le este atât de greu să se oprească lângă ei, să se lase la înălțimea lor și să aștepte împreună să se liniștească. De ce se simt puternici punând bariera asta între lacrimile copilului mic și afecțiunea lor de om mare.

Cu cât plâng copiii mai tare, cu atât părinții sunt mai duri. Și atunci copiii ce fac? Plâng și mai tare. Țipă, chiar. Pentru că vor atenție și așa o cer, instinctiv. Când plâng, oricât ne-am dori noi, nu sunt chiar cele mai raționale persoane. Creierul lor e setat pe alt mod. Nu plâng crizați pentru că sunt răsfățați, neascultători, obraznici sau chiar nesimțiți, ci pentru că, fără măcar să conștientizeze prea bine, se simt vulnerabili. Le este teamă de părinții dragi, care s-au transformat în părinți reci, părând că îi iubesc mai puțin tocmai atunci când au nevoie mai mult. Părinții reci, care, ca niște Dumnezei, hotărăsc dacă cel mic mai are dreptul sau nu la atenție și la afecțiune .

Copiii nu fac toane și crize și se alintă pentru că vor să ne scoată pe noi din sărite. Ei transmit niște mesaje și stă în capacitatea noastră de părinte să le descifrăm. Dacă nu reușim să îi scoatem din modul de criză înseamnă că e cazul să fim mai apropiați, mai conectați, mai atenți, în general. Când un copil pare sfidător, nu ne ascultă, ne jignește și refuză să facem ce îi spunem, e timpul să respirăm adânc, să ne calmăm și să vedem ce are. Cu siguranță nu vom rezolva nimic dacă începem să îi reproșăm, mai moralizator sau mai agresiv, că a întrecut orice măsură, că prea și-a luat-o în cap, având grijă să îi dăm lecția supremă, dureroasă: ”nu mă mai interesează ce zici și ce faci.” Dar nu-i așa, alternativa cu duritatea e cea mai facilă metodă, e aia pe care am primit-o moștenire din familie, din societate. Lăsatul pe vine lângă copil și inițierea unui dialog, care, de ce nu, poate fi oprită agresiv de un refuz, este dificilă. Dacă se întâmplă ca dialogul să eșueaze, o luăm personal, o înfrângere, ”nu înțelege cu vorba bună, în niciun caz nu o să îmi mai pierd vremea cu mofturile lui….”. Ceva de genul ”am încercat, degeaba, nu merită. Știam eu că nu merge așa…”. Timp în care copilul strigă mai disperat după atenție, mai răzvrătit, uneori nici el nu știe de ce, pentru că frustrările sunt greu de descifrat, de raționalizat și de pus în cuvinte la vârstă mică. De fapt, copilul ar fi vrut în brațe, dar nu știe prea bine cum să facă. Uneori nici nouă, adulților, nu ne iese din prima.

Când văd părinți cu copiii plângând de mâna lor, mă gândesc că ar avea nevoie doar de o pauză de câteva cuvinte – de empatizare, de înțelegere. Și o strângere în brațe. În loc de zeci de pași, duși cu nervi și frustrare de o parte și de alta. Ba mai mult, pentru că astfel de situații nu sunt nici pe departe singulare, cu resentimente adunate și refulate peste ani, de către copil.

”Te cred, te înțeleg, sunt aici lângă tine.” ”Te țin în brațe dacă vrei.” ”Știu că ești nervos, furios, agitat, iritat etc” ”Văd că eși supărat tare, că îți este greu că nu poți să faci lucrul ăsta.” Cam cât ar fi de greu ca data viitoare când copilul nostru face o criză pe stradă, în magazin sau de față cu cei cunoscuți să fim acolo, lângă el, fără să ne pese de nimeni și de nimic, doar cu gândul de a-i fi aproape într-un moment dificil. E un moment de calm chiar și pentru părinte. ”Uite, poți să plângi aici, la mine în brațe, e ok, iar când mai trece supărarea ne continuăm drumul. ”

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.